Luni.
Am adormit târziu aseară, între căldura din dormitorul cu uşile închise şi zgomotul petrecerii din blocul alăturat, de fiecare dată când alegeam să aerisesc.
Noroc că m-am trezit devreme; era linişte şi răcoare.
Cabinetul mă aştepta luminos (s-a desprins peste week-end o jaluzea) şi răcoros (uşa de la frigider nu se mai închide), dar nu este timp pentru detalii. Primii oaspeți sunt aici, aşa că mă apuc de internări.
Mă întind un pic – cele 100 de telefoane primite pot fi uşor disruptive, dar pe la 13 termin. Este momentul să sun şi eu acasă dar, pe moment, Samsungul meu, primitor universal de apeluri, nu aprobă asta.
Îmi pun episodul nouă din Game of Thrones. Merit o pauză.
Îmi spăl cu grijă ochii, trag jumătatea de jaluzea, pun un pahar de Pepsi rece şi dau drumul la episod.
Din pacate nu apucă Jon Snow să tragă o râgâială, că sunt convocat în spital. La urma urmei sunt medic de gardă.
Decid după aceea, cu înțelepciune, să mă întind un pic. Uneori, dacă stau cu ochii închişi o perioadă de timp, intru într-un gen de amnezie foarte placută din care ies practic odihnit.
Din păcate, ca de fiecare dată când încerc să păcalesc sistemul ațipind în gardă, sistemul contraatacă.
Bubuiturile din uşa camerei de gardă nu au fost enervante prin intensitatea lor, altfel considerabilă, cât prin aparenta lor futilitate o dată ce, la deschiderea uşii nu era nimeni.
M-am băgat la loc în pat gândindu-mă că mama posesorului copitelor care au bătut darabana în uşă ar trebui îndemnată să schimbe sensul naşterii cu proxima ocazie.
Acesta însă revine ca un toboşar la bis aşa că încerc din nou să îl întâlnesc, fără succes.
Întreb si eu o femeie dacă a văzut cine a bătut şi îmi spune că un băiat, îmbrăcat în roz din salonul X.
Conform aşteptărilor mele există un singur bărbat în roz în salon aşa că identific mocofanul şi il întreb politicos dacă s-a lovit, în procesul ciocănirii la uşă, la cap.
Pare uimit şi doar parțial convins că a făcut ceva rău. Omul voise doar să se pişe, aşa că bubuise politicos la ceea ce lui i se părea a fi WCul, pervers disimulat prin plăcuța mincinoasă pe care scrie “Camera de gardă”.
Îi lamuresc greşeala arătându-i şi tălmăcindu-i slovele de pe uşa alăturată, inclusiv faptul că în București noi zicem “toaletă” la “căcăstoare” şi îi explic că, deşi în esența lui, gestul de a bate la uşă înainte de a intra la WC este lăudabil, folosirea copitei ar putea genera la unele persoane mai nevricoase blocaje neplăcute.
Pare mulțumit că îi vorbesc, în opinia lui, frumos şi se scuză de incident.
Mă tolanesc la loc. A devenit o chestie de orgoliu să dorm măcar 5 minute.
Din nefericire, undeva, în fundul Bacăului, o doamnă a decis sa dea, telefonic, de dna dr. Y. Tot ce vrea este să îi fac legătura cu ea, ceea ce eu nu pot, să îi spun interiorul, pe care nu-l ştiu şi în general să mă implic trup şi suflet în căutarea ei, ceea ce eu nu vreau.
Asimilează cu dificultate incompetența mea şi, după ce mai sună o dată, mă lasă în pace.
Am început să pierd partida. Nu voi dormi deocamdată se pare şi ma gândesc să mă duc, până la următoarea solicitare, să mai văd 5 minute din Game of Thrones.
Doar 22 de ani până la pensie.
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
