Sunt în curte și alerg după un fluturaș de badminton. Soare îmbietor, cer senin de un albastru imaculat, păsări cântând și o ușoară adiere de vânt care plimbă de colo-n colo parfumul curcubeului de trandafiri.
Umbra unui nor reușește dintr-odată să acopere întregul peisaj și să mă gonească într-o clipită în casă.
Cățelușa mea cea curajoasă și un pic șantajistă, speriată probabil de zgomotele tunetelor, se proptește în ușă și, cu cea mai inocentă privire, se ridică în două lăbuțe și începe să bată, ca să fie lăsată înăuntru.
În secunda următoare, am un deja-vu. Eu. Mică. Speriată de zgomotele furtunilor. Eu. Mică. Dormind singură în pat, lipită de perete, spunând o rugăciune și strângând din dinți la fiecare luminare a cerului. Eu. Mică. Crezând că e ultima noapte pe care o mai prind.
Mi se înmoaie sufletul și simt cum furtuna de afară se mută în interiorul meu și mă inundă. Nu mai dau curs exteriorizării. Nu mai sunt eu, cea mică, însă va rămâne o urmă din mine, cu mine, întotdeauna.
Acum nu mă mai sperie furtunile. Le savurez de fiecare dată când am ocazia, însă mă topesc când văd pe cineva, fie om sau animal, că e la fel de neputincios așa cum eram eu. Mică.
Guest post by Masquerade Woman
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Împreună până se va face târziu în noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
