Început de martie, soare aproape văratic, pe o terasă liniștită, lângă un parc… Mă soresc ca o reptilă prima dată pe anul ăsta. Am închis ochii și m-am mai lăsat o dată în voia luminii, căldurii, promisiunilor din razele lui… Solarele femei trebuie că au legătură cu energia lui și cu oferta nesfârșită de tentații… Oricum, cred că despre el, ca și despre vin, nu poți scrie decât după ce te îmbeți. Un pic, nu de tot. Cum am tot făcut eu…
De câteva luni, am devenit bunică. Nepoțica mea, Dora, va crește într-o cu totul altă lume decât cea în care am crescut eu. Bunăoară, obsesiile legate de frumusețe, deși la fel de intense, vor avea alte standarde. Mi-amintesc de perioada în care fiica mea, mama Dorei, și cu mine plecam în vacanțe împreună, cumva ca elevele în tabără. Erau suficiente două sesiuni prelungite de plajă (de dimineață până seara, la mare) și lumea ne credea surori. Dincolo de diferența de vârstă – e adevărat, semnificativ mai mică decât media de 27, să zicem -, soarele rezolva întinerirea și timpul nu avea spor. Bronzul natural era, pe-atunci, trucul cel mai rapid cu care mă arătam instalată într-o tinerețe viguroasă, de neclintit. Bronzul era numitorul nostru comun.
Art work by Anna Magruder
Spre deosebire de mine, sora mea cu doar trei ani mai mică, nu se lăsa expusă la soare. Pretexta că nu-i plac pistruii, că nu suportă, că n-are răbdare. Fiica mea și cu mine făceam haz de ea. Îi spuneam „Aglăiță”, ca să se simtă o babă. Până acum vreo doi ani, când, întoarsă acasă după o cură intensă de plajă, am ieșit la piață cu cele două: fiica mea și Aglăița. Fusese un an roditor, gospodarii erau veseli pe la tarabe și noi, în rochii colorate de poplin, eram puse pe gustat și târguit. Deodată, o țărancă mi se-nfige în față și-mi spune de la obraz: „ascultă, doamnă: ține-ți fetele din scurt, că-mi mănâncă toate cireșele!” Adică, ea vorbea despre fiica mea și sora mea cu trei ani mai mică decât mine. În ochii gospodinei care-și păzea cireșele, eram mama lor. Sigur că, spre casă mergând, mă uitam pe furiș în toate vitrinele să văd cum arătăm noi, în ansamblu. De unde n-aveam îndoieli, de dimineață, că încă par sora fiică-mii, acum mă descopeream fiind o mumă ancestrală, un fel de mama tuturor strămoașelor. Așa fac, cînd exagerez. Cert este că, regăsindu-mă într-un realism, totuși, am constatat că lumea se modificase, la fel și eu.
Și m-am dus să mă caut de boala soarelui. Că mi se topea tot cheful de viață. Acolo, la dermatolog, mi-a mai venit inima la loc. Nu îmbătrânisem, doar foto-îmbătrânisem. Procesul încă mai era reversibil. Și a fost. Atâta că, fiecare victorie asupra timpului vine cu o plată. Trebuia să dau ceva la schimb.
Mărturisesc, mă mai și poticnesc: cum să desparți binele de rău, când căldura și lumina mă apără de depresie? Cum să țin cont de faptul că aceeași lumină și căldură, în exces, îmi distrug învelișul, mă usucă, mă smochinesc, mă deșertifică? Cum să nu mă mai port la fel, în fiecare primăvară, ca și când, în răstimpul pe care l-am trăit, lumea nu s-ar fi schimbat? S-a schimbat!
De voie și nevoie, m-am deprins să mă mai opresc din reverii și să mă arăt soarelui cu zgârcenie. Am primit o a doua piele, de care e musai să am grijă. Incredibil cum eu, care treceam drept informată și grijulie, ajunsesem cel mai prost exemplu. Cu Dora nu va mai fi la fel… 🙂
*
Mai multe informații despre procedurile de rejuvenare facială, aici.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
