Am vrut de mult să-ţi scriu, dar ultimele şapte luni chiar am fost ocupată. Scrisoarea mea va fi directă şi deschisă. Aş fi vrut-o închisă, drept să-ţi spun, dar ar fi fost monolog şi păcat de prietenii mei (de ”feisbuc”), care-şi doresc să-mi mai citească gândurile.
Mie îmi miroşi a lipsă de evoluţie, a absenţa experienţei de viaţă, a minte îngustă. Într-un cuvânt, aş spune că-mi miroşi a comunism. Şi după atâţia ani de când îmi duc acest statut ca pe-o cruce, nu ţi-o spun cu nervi şi reproş, precum ai merita, ci, acum, ţi-o adresez cu înţelepciune şi răbdare, adunate odată cu trecerea anilor şi de pe la Femeile din aceeaşi situaţie ca a mea. Divorţate, da, căci se-ntâmplă… şi crede-ne pe cuvânt că nu ne-o dorim, mai ales atunci când mai avem şi un înger de copilaş cu acela, pe care cândva, îl vedeam cel mai frumos, bun, deştept, bla bla bla, bărbat din zilele noastre. De atunci.
Ce vreau să ştii tu, ”dragă” mentalitate românească, este că, pe lângă faptul că nu mi-am dorit să mă aleg cu statutul de ”mamă-singură”, pentru că nu mă aflu printre nu fericitele, ci măcar liniştitele care împart totul la doi (totul ce ţine de copil, bineînţeles), eu şi încă alte vreo câteva zeci de mii, ne-am tot strofocat şi am plâns, şi ne-am chinuit, şi ne-am ascuns lacrimile, scrâşnind din dinţi, de-a lungul anilor, să-ţi dovedim ţie, nenorocito, că ne judeci atât de aspru cum nu judeci criminalii ori pedofilii sau hoţii.
Şi nu te uita aşa strâmb acum la mine, pentru că, în cazul meu, aşa a fost! De fiecare dată. Dar eu nu am omorât pe nimeni, ştii?!? Dimpotrivă. La un momentdat am salvat o viaţă. I-am redat-o şi-mi mulţumeşte în gând şi-acum, sper, cred, citind rândurile acestea… Nu am furat şi nici nu am dat în cap cuiva! Nu am avut intenţii rele şi nu mi-am bătut joc de cel cu care am conceput îngeraşul pe care-l am. Deşi ar fi meritat. Contrar chiar!
Şi ca mine, ţi-am zis, suntem grămezi! Mormane de astfel de Femei! Care nu am avut pe umărul cui plânge când cea mică făcea febră şi fugeam cu ea pe braţe la spital, când a început să spună primele propoziţii, când a scris primele cuvinte, când a început să ceară o jucarioară sau un pantofior. Şi nici rochiţele nu i le-am cumpărat vreodată având şi părerea lui. De nopţile întregi nedormite, albe, de legănatul până-mi amorţeau toate cele, ce să-ţi spun eu ţie?!? Când tu, mai mult decât sigur, nu ai cea mai de preţ împlinire pe lume – copiii, ci eşti… eşti ceva care trăieşte mai mult decât o cioară, cred, pentru că altfel nu-mi explic cum ai putut îndoctrina într-o aşa manieră generaţii întregi ale unui popor atât de numeros…
Mai mult decât atât, tot din cauza ta, nenorocito, n-am meritat să mă gândesc că mi-aş putea reface viaţa vreodată. Cu-atât mai puţin lângă un bărbat care să nu fi fost, şi el, căsătorit anterior. Pentru că acela… burlac, ”acela nu este pentru femei divorţate!” – parcă şi-acum te mai aud. Şi asta pentru că tu, nenorocito, ai avut grijă să cultivi sămânţa asta de comunism în noi, dar mai ales în cei care ne-au crescut. Ăştia, mai copţi la vârstă, (nu la minte – pentru că aceştia înţeleg viaţa aşa cum vine dânsa…) chiar nu concep măritişul între eu-divorţată şi el-cavaler.
Ce nu ştii tu, ”dragă” mentalitate, este că de la o vreme, nu că m-am resemnat, dar nu-mi mai pasă de tine! Şi, prin scrisoarea asta, îţi transmit că vreau şi-mi doresc şi strig, cu toate corzile mele vocale, tuturor acelor Femei ca mine, să nu-ţi mai dea apă la moară şi să te ignore pe tine şi pe toţi aceia pe care ai pus tu stăpânire! Căci noi vrem mai mult, pentru că merităm mai mult !
Pe Ștefania o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
