“Anul asta plec la lucru în străinătate. Asta-i rezoluția mea pe 2015. Nu știu ce-mi veni, dar vreau și știu că o să fac asta până la iarna viitoare. Am un job cât de cât stabil, cât de cât bine plătit. Cam cum e viața, în general, în țara asta” cât de cât”.
Și, cu toate că știu că statusul ăsta nu e deloc ok, cu toate că știu că, probabil, afară îmi va fi mult mai bine, tot mi se face dor. Da, de acum, încă de când nu am plecat. Îmi dau lacrimile când mă gândesc că oamenii de acolo, din țara aia pe care Dumnezeu o va alege pentru mine, mă vor întreba, la un moment dat, cum e România, cum sunt românii?
Ce să le spun? Cu ce să încep? Inima nu m-ar lăsa, cu siguranță, să nu încep cu partea bună: cu răsăriturile și apusurile desenate pe munți, clădirile înalte de la Victoriei, bătrânii amărâți, dar atât pe blânzi, pe care îi vezi uneori în gară sau la metrou, simțurile dezvoltate să prindă bucuriile, tristețile celor care trec pasager pe lângă tine, dar să te și apere de eventuale pericole.
Nu cred că aș fi fost azi așa, cu toate calitățile mele, dacă nu aș fi trăit în România. Nu cred că aș mai fi empatizat la fel, că aș fi așternut pe hârtie secvențe pe care doar sufletul meu le surpinde, că aș fi avut aceleași riduri ce conturează totuși un chip care mie îmi place.
Însă… ce mă fac cu cealaltă parte? Nu aș putea minți. Nu m-aș putea rezuma doar la asta fără a spune și de zilele în care îmi vine să urlu de revoltă când văd cum românii se lasă batjocoriți: de clasa politică, de legi prost făcute, de birocrație, de oameni de o factură îndoielnică.
Nu pot să nu mă gândesc cât de curajoși ne-am crezut noi alegând un Președinte pe Facebook, dar tăcem mâlc, ca niște lași, când siguranța noastră, a rudelor noastre, este zilnic amenințată de niște legi prea permisive.
Cum să nu spun că într-un interval de o lună s-au petrecut vreo patru violuri urmate de crime și nimic nu s-a întâmplat? Nicio revoltă, nicio schimbare de lege, nimic? Ba chiar nici măcar arestări atât câte ar fi trebuit, ca număr. Asta în condițiile în care Italia a recurs la legi mai aspre în urmă unei crime comise de un român.
Mă întristează maxim toate astea, la fel ca și asprimea oamenilor de aici care au uitat să zâmbească. Care cred că, doar dacă te intimidează cumva, ei se vor putea afirma. Mă întristează aroganța afișată de oameni ca și mine, nici mai buni, nici mai răi, dar care au fost învățați, greșit, că infatuarea deschide uși și taie aripi.
Cum să le spun lor, străinilor, la care voi merge, că unii români ar avea nevoie de reeducare? Și nu, nu din aceea blândă, ci dimpotrivă? Unii sunt la vârsta la care nu mai cred în vorba bună… pentru ei, doar frica ar mai schimba ceva…
Mult timp am blamat doar o anumită categorie a oamenilor din România, crezând, în mod eronat, că așa sunt ei, că au în sânge șmecheria, hoția, lenea… După care, fugitiv, am văzut cazurile copiilor ălora înfiați în America, reveniți aici după zeci de ani. Ce curați și buni erau ei, spre deosebire de rudele lor ce trăiseră în România. Da, veți spune că traiul greu e de vină, dar asta înseamnă totuși că noi, țara noastră are, face, ceva greșit.
Dar eu am obosit să mă mai întreb ce… am obosit să găsesc soluția… am obosit să mai spun că așa nu e ok, când ceilalți își văd de viața lor… cât de cât ok…
Și, totuși, ce le voi spune străinilor care vor dori să afle cum e România, țara mea, cum sunt românii, oamenii din care mă trag eu?
Și vă întreb asta cu lacrimi în ochi, deși, probabil, nu o să mă credeți…”
Comentariu la articolul Asta-i România mea.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
