Situația este tristă rău, chiar dacă avem case, copii, neveste, bani! Avem tot ce ne doream de când eram mici, însă suntem profund nefericiți odată ajunși adulți. Vă sună cumva cunoscut? Nu putem zâmbi și ne este rușine să recunoaștem că nici sex nu prea mai avem chef sau timp să facem. Doar avem de făcut bani… cât mai mulți, bineînțeles. Dăm mereu vina pe muncă și pe necesitatea unui trai decent. Uităm însă că noțiunea de trai decent este relativă. Fiecare își definește ceea ce înseamnă „decent” pentru el și fiecare își stabilește valorile sociale și morale după care se ghidează.
Mulți consideră inutil acest proces îndelungat și anevoios. De ce să tot cauți valori nefolositoare, ba chiar toxice în anumite situații, când trebuie doar să ai bani. Pentru unii doar banul contează! Printr-o deducție logică, orice formă de prostituție este acceptată.
Ești un paria, un handicap pentru societate
Pentru alții, spiritualitatea este cea mai de preț comoară ce o poți acumula în viață, deoarece, zic ei, omul nu se definește prin ce are, prin ce posedă, ci prin ceea ce este. Cu unele nuanțe, desigur, sunt de acord cu cei din urmă.
Care va să zică noi nu mai suntem, noi deținem. Nu contează ce anume: o maşină, o casă, un buletin, niște copilași. Toate aceste lucruri care ar trebui să ne fericească, din contră, ne fac profund nefericiți. Mulțumirea, sau cum spun ardelenii mulțămirea, devine mai mult o legendă. Refuzăm să credem că problema pleacă din noi și aruncăm vina pe stres, pe chestiuni ce țin de cotidian și ne mulțumim la sfârșitul zilei cu eul nostru. Noi suntem cineva! Acesta este drogul nostru insuflat încă de mici. Noi trebuie să avem, nu să fim!
Cu siguranță, dacă te apuci să expui această alambicată problemă unui auditoriu oarecare, vei fi inundat de etichete. Vei fi acuzat de multe lucruri, chiar dacă oamenii nu se vor grăbi să spună ce gândesc de față cu tine. Ori nu-ți place să muncești și ești invidios pe cei ce muncesc asiduu pentru a-și găsi rostul în viață, ori ești frustrat din cauza eșecului personal. Ești un paria, un handicap pentru societate, o lepră sub acoperire care cerșește banii părinților. Discuția ajunge inevitabil în acest punct.
Eu am, tu ești! Plătim cu cardul?
Vei deveni atunci prietenul special, care trăiește în lumea lui, care comunică asemeni lui Budha cu copacii și plantele și mănâncă ce găsește pe jos. Măcar pentru ei devii inofensiv. Dacă nasul începe să-ți crească și te apuci să-ți critici prietenii (furnicuțele harnice din societate), vei deveni invizibil pentru ei, asemeni greierului ce cânta când furnica muncea. Capitalismul ne ajunge pe toți, se pare, și toți ajungem să gândim în termeni de capital, interes și necesitate imediată. Cam toate ingredientele unui consumator de elită. În tot acest timp, și sufletele noastre suferă transformări, n-aș spune chiar iremediabile. Efectele sunt puternice. Reverberațiile acestui proces de „capitalismizare” se văd abia acum prin felul în care este creionată societatea românească și explică nefericirea din ochii celor care au, posedă, dețin, dar nu sunt! A celor care investesc în formă și apoi se întreabă de ce fondul întârzie să apară. Prețul a fost cam mare. Merităm și fondul din oficiu. Păcat că realizăm târziu că fondul suntem noi și doar noi îi putem plăsmui. Se ridică totuși o întrebare serioasă: „Ce putem să ne oferim nouă, sufletește vorbind, când ne aglomerăm de obiecte neînsuflețite, în care investim emoțional, care ne măresc și mai mult golul din sufletul nostru?”. Cred că mai nimic… din moment ce nu prea am cultivat mare lucru. Astfel, continuăm procesul de investire în formă, căci altceva nu prea știm. În mod sigur nu putem, în ochii prietenilor noștri, să fim prietenul special. Asta ne-ar distruge complet. Avem și noi reputația noastră. Apartamentul prospăt achiziționat la care vom plăti rată 25 de ani este al nostru. Mașina din fața blocului nu este o pocnitoare, ci o mașină germană. Copiii nu se duc la orice şcoală, nu au orice bonă, îi dăm la anumite şcoli să crească alături de copiii, profesorii și oamenii potriviți, în concordanță cu statutul lor.
Toate aceste lucruri ne definesc, fără ele, de mâine, am fi amețiți. Nici măcar nu cred că am ști cum ne cheamă.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
