Să ucizi un sentiment devastator de frumos pentru a-l salva de urâțire. Să-i întrerupi firul devenirii chiar atunci când îți e mai drag. Să salvezi Iubirea. De tine și de Timp.
Dormi. Ai acum toate trăsăturile relaxate aproape dizgrațios, gura întredeschisă și un fir subțire, ca o urmă sidefie de melc, prelinsă pe lângă colțul gurii. Sub ea, perina are o mică pată umedă. Te-am mai privit așa, în aceeași lumină necruțătoare a dimineții, în rarele momente când am putut fi împreună peste noapte, în răstimpul mereu dureros de scurt pe care îl aveam numai al nostru. Ne întorceam apoi fiecare la casele noastre, simulând oboseala unei zile nereușite, mereu evitând privirea consorților și atingerile lor, pentru a păstra încă în carne tulburarea fiorilor subțiri ca lamele și mătasea mângâierilor pe piele, și senzația de lut frământat în mâinile celuilalt. Așa ne era pe atunci carnea: pământ rostogolit printre degete, mușcat și răzvrătit precum armăsarii.
Aș lua un șervețel și ți-aș șterge saliva prelinsă, dar nu am de unde. Camera de hotel e dotată bazic. Așa cum dormi, ai aer neajutorat, de muribund. Ți-aș întoarce capul pe o parte, să nu îți mai aud sforăitul adânc de la ora dimineții, amestecat cu sunetul ghenelor izbite de gunoieri și cu forfota navetiștilor porniți de cu zori să prindă trenurile de departe, îmbrăcate în brume, pe care chiar acum le aud zvârcolindu-se în metalele lor grele, dincolo de fereastră.
Ești palid, ai ochii adânciți în orbite, un fald de piele încrețit sub bărbie și pari transpirat. Mă gândesc că nimeni, niciodată, nu s-ar mai putea îndrăgosti cu adevărat de imaginea ta de acum. Burta îți atârnă hidoasă ca un mal de pământ revărsat. Ești complet abandonat într-o postură neajutorată. Nu mai semeni aproape deloc cu tine, cel de demult. Corpul tău are acum ceva care mă atrage, îmi stârnește milă și îmi repugnă în egală măsură.
Mi-e frică să adorm din nou. Te-ai putea trezi înaintea mea și ai putea să descoperi și tu spectrul devastator al vremii plutind cu umbre diforme și grețoase peste obrazul meu, peste trupul meu de femeie dezvelită, cu sânii lăsați.
Sursă foto: tumblr.com
Mă ridic, mă privesc în oglinda de lângă pat. Cândva îmi pândeai, flămând ca un lup, alunecarea rochiei și dezvelirea șoldurilor în orice oglindă întâlnită în camerele luate cu ora. Văd cum se strecoară pe lângă draperia îmbâcsită o rază de lumină cenușie. E toamnă, e un aer cleios și rece de-a lungul pielii mele, aud cum afară plouă mărunt, iar eu sunt aproape bătrână. Am 50 de ani. Te iubesc cu disperarea că ești ultimul amant al vieții mele, ultima dovadă că prin sângele meu mai trece, din când în când, arar și aproape trist, pasiunea. Nu m-am gândit niciodată la asta, dar poate te mai iubesc doar pentru că ai milă de mine și mă faci uneori să mă mai simt dorită. Că mă mai minți că îți par frumoasă. Că îmi dai iluzia că mai pot iubi și că sunt vie, și că viața mea de femeie nu s-a sfârșit întrutotul, deși simt că și noi, ca toți muritorii, am fost atinși de tăvălugul obișnuinței, dezintegrați de dinții perimării, izgoniți de pe soclul pasiunii și așezați într-un cartier muncitoresc al vieții, cu praf mult și cu vise infirme, mutilate, în care mai vin doar uneori ploile să ude și să înflorească o biată păpădie.
Îmi vine să te scutur cu spaimă și cu ură, să te implor să nu mai ai aerul ăsta de muribund, pielea atât de ofilită, respirația atât de grea și de stranie, ochii duși în fundul capului și mâna odihnind deasupra pieptului. Să nu mai văd igrasia din colțul celei mai ieftine camere pe care ne-am putut-o permite, pe fugă. Să nu văd cum s-au dus viețile noastre și s-au risipit în momente derizorii, iar noi am rămas fluturând mâini uscate în urma promisei mari fericiri, care n-a venit și nici n-o să mai vină vreodată. Să nu mă mai văd pământie, stafidită și plină de umbre, cum am ajuns, și cum stau acum lângă tine, într-un neglije de satin ieftin, roșu ca sângele, mimând luxul și beția unor simțuri pe care nu le mai am. Să nu mă mai simt derizorie și pulverizată de kitschuri sub care nu îmi mai pot ascunde tristețea de sine.
Să mă iei în brațe și să mă izbești de toți pereții acestei clipe în care ne prăpădim, să îmi smulgi limba, și ochii, și mirosul, și urechile să mi le smulgi, ca eu să nu mai simt prezentul. Și să nu mai știu, lucid, criminal de exact, cum ne trecem în fiecare secundă și ne înlocuim cu altcineva.
Chiar acum în mine se lăfăie o femeie aproape vulgară, cu genunchi dureroși, despre care nu știu nimic, o străină care nu te mai iubește, o femeie care m-a izgonit din mine, a trădat, a hulit, a plâns și a mințit mai mult decât aș fi făcut-o eu pe când viața îmi era limpede, tânără, frumoasă, iar eu nu aveam nimic de ascuns din ea. Multe femei s-au perindat prin mine. Toate au îmbătrânit și m-au furat. M-au lăsat fără oamenii și fără lucrurile pe care le iubeam. Au venit în mine cu altă înfățișare și cu alte percepții. Iar eu nu știu unde și a cui mai sunt în trupul ăsta care nu mai seamănă cu mine și în sufletul ăsta în care îmi tot caut seninul, simțirile și patimile de odinioară.
Poate ai să înțelegi și tu că n-am fost aproape nimic din ce puteam să fim și din ce alții au reușit să fie. Dar am trăit în limita unor dureri și a unor fericiri cel mai adesea suportabile. Nimic extraordinar. Contabilizând, noi existăm din puține răzvrătiri și din inerție enormă. Mai avem doar câțiva ani să ne consumăm apusul maturității, apoi vom trăi bătrâni. Toată viața, până la capăt, vom trăi bătrâni, iubitule. Înțelegi oare disperarea acestui adevăr, revelația acestei clipe?
Trezește-te și spune-mi să nu țip! Pune-mi o mână pe gură și sugrumă-mă înainte ca eu să îmbătrânesc, mirosind a hoit și lăsând dâre de urină în urmă. Sau șchiopătând pe holurile unui azil, nemaiștiind numele oamenilor care mi-au traversat și mi-au scrijelit viața. Ne-am tot urcat cu unghiile pe zidul unui destin din care am căzut mereu, chiar dacă am avut uneori impresia că atingem cerul. Și unde mai e loc de atâta cădere? Dacă îmi trec mâna prin păr, rămân cu smocuri în mână. Dacă mă uit pe fereastră, văd frunze căzând în urma tinerilor strâns îmbrățișați și picături de ploaie strălucind pe pielea dureros de fragedă a fetelor de liceu.
Tremur, trag pătura peste umeri și accept că nu mai ești, că nu mai sunt. Că nu mai suntem și că nu vom mai putea niciodată să fim ca demult. Târâm acum după noi clipe și zile în care ne mințim că ne e bine, dar pășim în ele inerțial. Urlă și recunoaște, iubitul meu adormit ca un mort, că am obosit să tot mimăm surpriza, mulțumirea și vitalitatea. Mereu și mereu am alungat de lângă mine scâncetul gândului că totul e în zadar, dar acum mă sfâșie și mă privește asasin, în adâncul ochilor.
Caut din priviri poșeta. Știu că am acolo un pix cu pastă roșie și un carnet de notițe. Totdeauna le port cu mine. Rup o foaie strâmbă, cu grijă, să nu te trezească zgomotul de hârtie ruptă. Scriu: să ucizi un sentiment devastator de frumos pentru a-l salva de urâțire. Să-i întrerupi firul devenirii chiar atunci când îți e mai drag. Să salvezi iubirea. De tine și de Timp. Suntem bătrâni, dragostea mea. Adio!
Pe Camelia o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
