Ești supărat pe mine, tată?

5 November 2016

Privesc cu ochii minții, încercând să limpezesc ceața din lunile acelea, ultimele tale luni, tată. Mi-e tare greu s-o fac, mi-e mai ușor să mă mint în continuare că ești încă acolo, acasă, așteptând să vin pe la voi în fiecare week-end.

Te găseam de fiecare dată mai slab, mai palid, mai pierdut. De plâns însă, nu te-ai plâns niciodată. Erai prea demn. Prea bărbat să te plângi.

Mă și miram că acceptai, fără să comentezi prea mult, toate drumurile pe la medici, analize peste analize, așteptatul pe la uși, banii pe care îi dădeam în stânga și în dreapta, pe medicamente, pe consultații, pe medici…

Tu, care în viața ta n-ai acceptat să primești un leu de la nimeni, dacă nu era al tău, te făceai că nu vezi cum îmi plăteam drumul spre bunăvoința celor de care aveam nevoie… Câtă demnitate, câtă onestitate, câtă resemnare au putut să încapă într-un singur om. Și cât de mândră eram că tatăl meu ești tu. Și că-ți semăn. Deși îmi încălcam niște principii, de dragul tau, numai de dragul tău puteam să mă iert. Am moștenit totul de la tine, până și nasul ți l-am „furat”. O copie a ta în variantă feminină, asta sunt. Și fizic și moral. Știam că și tu ești mândru de mine. N-ai spus-o niciodată, dar o vedeam pe chipul și în ochii tăi.

Atâtea realizări ai avut în viața ta, atâta lume ai ajutat, atâtea lucruri ai iertat, atâția oameni ţi-au cerut sfaturi, atâtea visuri ai avut și-atâtea împliniri. N-am îndrăznit niciodată să-ți spun cât de mult te iubesc, dar știai, n-aveai cum să nu știi.

Poate îți doreai să mă și auzi spunându-ți-o, așa cum îmi doream și eu, dar noi așa eram făcuți, amândoi, să ne fie greu să rostim cuvintele astea două legate între ele…

Închid ochii și te văd zâmbindu-mi prin ceața amintirilor, săpate atât de adânc în sufletul și inima mea. Zâmbetul meu – azi – e umbrit de tristețe. Tu îl mai vezi?

N-am să înţeleg niciodată, tată, cum și de unde, în seara aceea, ultima seară a ta, când de-abia mai puteai rosti un cuvânt, și acela șoptit, abia auzit, mai mult bănuit, ai găsit puterea de a spune atât de clar și cu atâta tandrețe: „știi că te iubesc, da?” Ți-am răspuns că știu, tată, și eu te iubesc atât de mult. O viață de om ne-a trebuit să putem spune amândoi asta. Am vorbit multe în seara aceea în care ți-ai adunat cu ultimele puteri gândurile (nu mi-ai spus însă nimic despre marea plecare, nici mie, nici altcuiva, nici atunci și nici înainte), rămăsesem ca prin minune doar noi doi și mi-ai mai spus: ia-mă la tine acasă, dupa acel unic „te iubesc” pe care mi l-ai spus vreodată. Asta să fi fost ultima ta dorință?

Te-aș fi luat, tată, știi că te-aș fi luat, știi că aș fi făcut orice pentru tine, dar erai atât de fragil, încât îmi era teamă și să te mișc, iar până la mine acasă erau câteva zeci bune de kilometri și-mi era teamă că n-o să reziști. Dar tot ți-am spus că te iau… Cred că e singura promisiune pe care ți-am făcut-o și n-am respectat-o. Poți să mă ierți?

Apoi ai adormit în timp ce vorbeam. Era târziu și erai obosit. Te-am lăsat dormind liniștit, aproape zâmbind… și dimineața m-au sunat că ai adormit pentru totdeauna. Că o singură dată te-ai mai trezit, cât să întrebi dacă am plecat.

Nu terminasem de vorbit, tată, dar cred că te săturasei să m-aștepți în fiecare zi și ai plecat. Sau poate te-ai gândit că n-aș suporta să te văd plecând? Te-ai gândit bine și aici. Ar fi fost prea mult pentru mine. Poate de aceea te-ai hotărât să pleci în lipsa mea. Dar tot nu trebuia să pleci…

Și de venit, nici măcar în vis n-ai mai venit pe la mine, deși pe mama și pe ceilalţi îi vizitezi în vis. Aproape în fiecare noapte, de-atâtea luni încoace. Pe mine, niciodată. Niciodată! De ce?