Zilele astea înțeleg grija familiei… despre junglă era vorba și despre oameni și sentimentele lor, despre cum vor lovi indiferent cum și de ce vor vrea s-o facă. Unii, numai pentru că au auzit ei și așa e.
Știi cum e să taci și să faci? Niciunul n-a-nvățat pentru altul și nu și-a dorit altceva decât a ales să facă. Am colegi care, urniți din spate de orgoliile apropiaților, au străbătut drumul anevoios și-au intrat la Medicină. În primul an nu s-au prezentat la nici un examen… și nici în următorii, fac altceva. Alții stau și-nghit mizeria… căci e o formă maximă de gunoi în tot ceea ce ni se vinde, promite, ba pe alocuri se-ncearcă și cumpărarea tăcerii. Să vorbească cine înțelege, cine nu-nțelege să-ntrebe…
În zilele noastre, când scriu cu năduf și speranță, înțeleg rostul întrebării, în prag de-a unșpea când vocea mamei cu gândul tatii îmi zise ”Ești sigură, Laura?” Apăi, când n-am fost eu sigură? Mi s-a repetat, ce-i drept, întrebarea pe la vreo 23 de ani când i-am anunțat că mă mărit cu el. Ce credeți că le-oi fi răspuns…
Mama-i învățătoare, tata inginer electronist pur-sânge… I-ar fi plăcut să joace tenis pe bune… și-ar fi reușit la cum mi-l știu… dar uneori ni se pregătește altceva, nu mi-a spus, dar după cum povestește despre cum juca mai tânăr un strop fiind, trezirea din miez de noapte și suferința până la durere gastrică după înfrângerile Simonei Halep, explică ipoteza de mai sus.
Ce m-or fi vrut pe mine și ce le-o fi țesut mintea, numai ei știu. Doctor nu cred c-aveau pe listă după îndârjirea cu care mă sfătuiau să mă mai gândesc și la altceva. M-au lucrat la sentiment, cum numai un părinte, că iau și eu seamă acum cum e, știe să o facă.
Mama că nu mă lasă, chiar dacă intru, la Târgu-Mureș. Eram pregătită să iau țara la pas numa’ să-mi găsesc și eu loc în vreo școală de doctori. Îmi făcusem listă cu datele examenelor, îmi amanetasem zilele, vara, vacanța… pe vremea mea, examenul la București, cel mai aproape de orașul meu mic se dădea în toamnă, când ceilalți erau sătui de fericirea de a se fi văzut la avizierul unei facultăți.
Tata, mai practic, mi-ar fi dus un dosărel cu media bună, numa’ să mă urc și eu într-o barcă. Dar eu nu fac compromisuri. Cu mine niciodată! O seară de iulie, întrebarea de baraj: ”Tu, de fapt, nu crezi că-s capabilă să intru? Asigurarea că dau până la pensie, da’ doctor tot o să fiu… și s-a așternut liniștea. Mi-am văzut de rostul meu, am intrat, iar ei au împărțit emoțiile și fericirea cu mine… Iar eu îs fericită și azi cu alegerea mea… simt nevoia s-o spun… pentru cine vrea s-o audă. Îmi șterg adeseori noroiul obșește aruncat peste ochi, îmi scutur hainele… deloc high-class… că salariul nu-i compatibil, și-o țin drept. Când veți vedea juma’ de om pășind drept… strigați cu-ncredere…
Nu dau lecții, simt nevoie unei cunoașteri, iar scrisul îmi dă și ocazia. Știu oameni, colegi, care-au renunțat. Se simt ținte, hărțuiți… renunță, deși poate, în esență, locul lor era acolo. Ce vreau să spun e că indiferent de locul, vremurile în care ne naștem, factorii externi, cu precădere umani și excesiv de protectori și sentimentali, dacă vă simțiți capabili să purtați lupte… duceți-le! Înfrângerea doare uneori mai puțin decât neparticiparea.
Cam așa-i și cu noroiul de pe halatele albe și gândul că odată pornit la drum, nu-i loc de-ntors…
Pe Laura o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
