O fracțiune de secundă i-a luat să prindă esența: este aproape ireal! Stătea pe colina înaltă, în bătaia vântului și a clopotului catedralei, privind, nu orașul imens, ci linia orizontului, unde acesta își înceta – ușor – existența. “Este aproape ireal…”, avea s-o obsedeze, din când în când, de-a lungul zilelor, al săptămânilor, spera că nu și de-a lungul anilor. În tot acest timp, el – companionul – era pierdut în lumea sa interioară, doar o secundă auzind cuvintele ei: “este aproape ireal”. I-a observat zâmbetul subtil – oarecum ironic? – din colțul buzei. Nu își mai amintea dacă el a spus, într-adevăr: “Da”. Poate totul a fost în imaginația ei. Poate, de fapt, a auzit șuieratul vântului și ceea ce și-ar fi dorit să audă. Dar cine și-ar dori să audă că totul este (aproape) ireal?
Zilele au trecut și a uitat acest episod. A uitat zâmbetul companionului, a uitat locul care, peste ani, a rechemat-o. Câtă stranietate? Întâi ea, apoi el, apoi ea din nou. Se gândea dacă avea să se mai întoarcă acolo vreodată. Își amintea – aproape râzând – că ajunsese acolo dintr-o doară, dintr-o curiozitate care a împins-o la acțiune. Locul acela a chemat-o și atunci, și acum, și i-a spus de fiecare dată altceva. Acum i-a zis că este aproape ireal. Dar cine? Ce? Ea? El? Ei? Viața? Locul? Timpul?
Stătea cuceritoare pe colină, gândindu-se la ea, la viața ei, la ce are de făcut mai departe. Știa ce-și dorește? De fapt, șocul a fost când a realizat că ce-și dorește exista… Sau poate este aproape ireal? Prea aproape de ce și-a dorit într-o primăvară superbă, de acum doi ani. Surpriză! Credea că nimic n-o mai poate surprinde: nici vântul tăios, nici forfota de peste râu, nici piața colorată. Nimic. Irealitatea surprizei a încremenit-o, la fel cum au rămas fixate în timp clădirile antice. Tăcute azi, păstrând un secret pe care, parcă, nu vor să-l mai împartă cu nimeni.
De undeva, un copil mic se auzi plângând. Prezentul aproape o năvăli. Întoarse capul spre dreapta, fără a vedea, însă, copilul. Și gândi: “Liniștește-te, nu mai plânge, ești doar obosit”. Brusc, copilul tăcu. Sau poate mintea ei blocase plânsul obosit? Era aproape ireal… Ireal de perfect. Ireal de așa cum își imaginase perfecțiunea bună pentru ea. Timpul încremenise și el, dezvăluind un univers magic, al curenților de aer pe care plutea… o cioară!?! Râul – și el dominat de curenți – semăna cu un cordon de piele care încinge orașul, punând o ordine și o eleganță în toate lucrurile. De sus, părea așa de mic. De jos, era așa de mare. Îl străbătuse, la pas, de două ori, în două ere diferite. Aici învățase o mulțime de lucruri. Și când te gândești că venise din pură curiozitate. Ambele dăți!
“Este aproape ireal…”, vorbele care i-au bântuit somnul și au ridicat-o din pat. Era real ceea ce credea că a înțeles din această frază obsedantă? Era sigură că vrea să înțeleagă ce și-ar dori să nu fie decât o greșeală omenească? În paralel își aminti o discuție de peste zi. Alt context, alte locuri, dar ceva se potrivea: ”ești pregatit/ă să plătești pretul?” Nu. Da. Poate? La ce bun să te gândești, dacă vrei să plătești un oarece preț atunci când surpriza s-a dovedit aproape ireală? Să fi greșit jocul? Sau, poate, contextul ei să fie diferit de al tuturor? Dificultate de limbaj? Probabil. A transmis mesajul greșit? Dacă da, atunci – pregatită sau nu – plătise prețul. Dar dacă, de fapt, nu mai voia să facă compromisuri și să joace după regulile altora? Cum ar fi dacă într-o zi s-ar trezi în pat cu ea însăși și ar decide că ea contează? Indiferent de bravada invincibilității, până și-n ea era ascuns un om. Aproape ireal, nu? În ea, model de rezistență și curaj, omul se pierdea în labirintul măștilor pe care nu mai voia să le dea jos. ”Cu masca nu doare”. Își scăpase confesiunea într-un moment în care și-a adus aminte să lase omul să vorbească. Se uitase în ochii interlocutoarei care-i spunea că nimeni n-o vede, tocmai din cauza măștilor. ”Nu mai vreau să fac compromisuri. Nu mai pot. A durut prea tare”, s-a auzit pe sine spunând. Era aproape ireal, nu?
Câți oameni știau că poate să oprească timpul în loc, să se refugieze în trecut sau pe colina înaltă, lângă vechea catedrală? Câți știau că-și înțelesese rostul pe lumea asta, dar nu găsise încă drumul potrivit? Căutarea sa nu a luat încă sfârșit. De câte ori o bătea gândul să înceteze, se mai întâmpla ceva, care o făcea să meargă înainte, indiferent de prețul plătit.
“Pentru tine nu mai este loc de durere. Nu vreau să te văd suferind. Ai adunat prea mult”, îi răsuna vocea unei prietene în cap. Dar câți știau acest lucru și câți erau în stare să vadă prin stratul de forță cu care se machiase, zi de zi, an de an?
“Este aproape ireal!”, aproape că exclamase în ziua aceea minunată, sus pe colină. Atunci totul îi apăruse perfect. Fiecare piesă se așezase la locul ei. Totul avea sens și, pentru o fărâmă de clipă, înțelesese. Totul. Perfecțiunea momentului. A orașului. A colinei. A catredralei. A celor din jur. A ei. În acea fărâmă de timp nu existau regrete și nici întrebări. Era aproape ireal!
La fel de ireal cum s-a ridicat din pat și a început să scrie. Nu mai scrisese de anul trecut. Poate s-a întâmplat ceva și s-a trezit într-o dimineață – sau mai bine zis noapte – cu ea însăși în pat? Se intreba dacă va fi în stare să aștearnă ceva pe kilobiții laptopului. Îi era frică să nu doară sau să nu se rătăcească în ea. Știa că nu poate să facă față, în același timp, la tumultul pe care i-l provoca scrisul. La pasiunea mistuitoare cu care se arunca în lumile imaginare care-i aparțineau în exclusivitate (sau cu mici excepții). I se părea un pericol să-și piardă mințile printre cuvinte și imagini, pe care doar un suflet le putea decoda. Îi venea să râdă cât de ireal era să existe în viața asta cineva care s-o fi văzut așa cum era: fără măști, fără armuri, o alcătuire de visuri, năzuințe, cuvinte, emoții, concret și iubire.
Și, totuși, era real: ea, cu bune și cu rele, cu tărie și nevoie, aproape ireală în ceea ce lăsa să se vadă, indiferent că străbătea străzi înguste, în cizme strâmte sau privea – cot la cot – orizontul de peste colină. Cum poate perfecțiunea să se simtă… aproape ireală?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
