-Ești prea bună! Și asta duce la lipsă de autoritate. Știi și tu cum se zice că, atunci când ești bun, ești luat de prost…
*
Am ajuns vreo zece minute mai târziu la terasa la care stabilisem să iau cina cu prietena mea. Iar ea deja îi ținea, răstit, o “lecție” surorii, care venise în vizită la București.
Soră-sa o privea uimită și încerca să riposteze, fără prea mare succes însă, căci tonalitatea vocii ei nu acoperea nici pe jumătate discursul precipitat al amicei mele.
-Uite, vezi? Până nici chelnerul nu te-a luat în seamă. S-a făcut că nu te aude.
-Poate că nici nu m-a auzit… îi răspunde, împăciuitor, sora.
Am privit scena, ca și cum aș fi asistat la o piesă de teatru. Și am zâmbit. Ce mult s-a schimbat prietena mea, de când locuiește în capitală.
Îmi amintesc că și eu am dojenit-o pe soră-mea, în câteva rânduri, când mă vizitase la București. Și îi “reproșasem” același lucru: că e prea bună. Că e prea zâmbitoare cu oameni care aruncă săgeți din priviri. Că vorbește prea blând unor casierițe de la supermarket, care se rățoiesc la clienți, fără motiv. Unor taximetriști care întreabă, plictisiți, “unde vreți să mergeți?”, cu intenția vădită de a refuza cursa.
Ei, dar vă mărturisesc că, odată, m-am și amuzat. Totuși, abia după ce mi-au trecut nervii. Într-o zi când, pentru că ea nu auzise telefonul, muncitorul care renova apartamentul în care urma să locuiască nepotul meu, mă sună pe mine. Și-mi vorbește răstit, ca și cum eu aș fi greșit, de am spart țeava, ci nu el; ca și cum el m-ar fi plătit pe mine, ci nu invers; ca și cum n-aș fi știut că-mi umflă prețurile de zece ori, iar eu sunt nevoită să mă prefac că-l cred măcar pe jumătate, rușinându-mă de rușinea lui, de câte ori l-am prins cu mâța-n sac, îmbărbătându-mă singură doar la gândul că în câteva zile scap de el. Și de praf. Și de bormașini. În fine, remediez cumva problema cu țeava. Cu banii. Cu sacii de moloz. Și o sun pe soră-mea.
-Ce făceai, de n-ai auzit telefonul, mai devreme?! Unde ești?!
Și rămân perplexă, ascultându-i vocea blândă, care mă lămurea:
-Eram la mercerie. Cumpăram niște pene de lebădă.
Îi auzeam în minte vocea, ca un ecou, care se tot repeta și totuși nu-mi descâlcea ițele, deși, vorba aia, răspunsul îmi fusese dat chiar dintr-o mercerie.
“Pene de lebădă?! Se vând pene de lebădă?!” îmi puneam singură întrebarea. “Da, așa se pare. La mercerie.” “Și cine naiba ar cumpăra, vreodată, pene de lebădă?!” “Ei, uite, chiar soră-mea!”
Știu că m-am simțit tare vinovată că nu m-am abținut și am muștruluit-o așa cum numai pe persoanele dragi ne permitem să le muștruluim, din păcate. De nervii muncitorului, care tergiversase proiectul cu o lună, respectase cu sfințenie programul de somn al bebelușului din vecini, ba încă ținuse toate sărbătorile legale, dar și punțile bugetarilor, de tare pios l-ar fi putut bănui cineva care n-ar fi făcut afaceri cu el.
Bine că mă nimerise tot pe mine la telefon, să-mi strice zenul. Iar eu, apoi, avusesem grijă să o aduc pe soră-mea în pragul plânsului, de nu-i mai trebuiseră nici cei doi metri de pene de lebădă neagră, tocmai cumpărați de la mercerie.
-N-aș putea să trăiesc în București, conchide ea, după ce ne mai calmaserăm și stăteam la o cafea. Viața, aici, înăsprește oamenii.
*
Într-una din vizitele mele în orașul natal, o însoțesc pe soră-mea la cumpărături. Încă de când pun piciorul în centrul comercial, vânzătoarea de la magazinul din dreapta îi face cu mâna, zâmbitoare.
Din „insulele” plasate pe centru, răsar, din spatele tejghelelor, consecutiv, trei capete zâmbitoare de femei:
-Nu v-am mai văzut de ceva timp. Ați fost plecată din oraș?
-Da, răspunde natural și zâmbitoare soră-mea, cu vocea ei blândă.
-V-am adus tinctura de care m-ați întrebat luna trecută, zice doamna de la plafar.
-Ce vă mai face băiatul? întreabă femeia care vinde delicioasele boabe de porumb trase prin unt.
-Am primit cărțile cu filosofii, din colecția ziarului. Parcă Socrate vă lipsea..
-Platon! răspunde soră-mea. Mulțumesc, o iau la ieșire.
Eu sunt uimită. Uitasem cu desăvârșire cum e să trăiești într-un oraș de provincie. Unde oamenii încă își zâmbesc. Remarcă atunci când lipsești din oraș o săptămână sau două și se bucură să te revadă. Unde casierițele de la supermarket îți admiră ținuta, iar taximetriștii îți dau rest chiar și 50 de bani.
Nu e de mirare atunci că vocea ei, ca și a surorii amicei mele, nu s-a înăsprit de-a lungul timpului. Privirea ei nu și-a pierdut seninătatea. Autoritatea, la serviciu și nu numai, nu i-a fost vreodată știrbită de firea ei blândă.
*
Zilele trecute s-a sărbătorit ziua bunătății. Nu știusem până anul ăsta de o astfel de sărbătoare. Știm cu toții, însă, de sărbătoarea Crăciunului, care se apropie. Sărbătoarea cea mai frumoasă din an, care pare să îmblânzească chiar și cele mai împietrite inimi.
Și totuși, dacă ne gândim, Moș Crăciun nu scoate vreodată din sacul lui fermecat vreo baghetă magică, prin care ne face mai buni.
Toate beculețele și căbănuțele, și brazii gigantici din piețe, și roata panoramică, sunt confecționate de oameni.
Și turta dulce, și vinul cu scorțișoară, nici ele nu-s preparate chiar de spiriduși.
Bucuria copilărească a acestei sărbători nu vine cu sania lui Moș Crăciun tocmai de la Polul Nord, ci chiar din inimile noastre, care se dezgheață, în ciuda gerului.
P.S. De Revelionul trecut, soră-mea a avut o spectaculoasă ținută, cu rochie neagră, accesorizată cu perle. Tema petrecerii fiind Anii ”20, trebuie să recunoaștem că nu putea să lipsească… șalul de pene de lebădă neagră. 🙂
Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Are dr. David Sinclair dreptate în ce susține legat de îmbătrânire?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
