Era mijlocul zilei când s-a hotărât să îi scrie. Un mesaj scurt, clar, concis, doar cateva cuvinte în care-și concentrase toate sentimentele „Bună, mi-e dor de tine! Chiar mi-e dor!”.
Ecranul telefonului era ca un magnet pentru privirea ei și, deși era pregatită pentru o nedorită tăcere, spera măcar la un răspuns politicos.
„Nu mai vreau să fim împreună pentru că ești presantă. Presantă ești și acum, or, asta mă ajută să îmi dau seama că am făcut ce trebuia. Ești minunată, dar nu pentru mine!”
Poate nu a fost răutăcios, ci doar brutal de sincer, iar ea i-a simțit cuvintele ca un bici ce i-a rupt inima în bucăți de durere, sub povara cărora s-a prăbușit în genunchi întrebându-se „De ce? De ce? De ce?”. În timp ce noaptea de vară se făcea trecut, iar dimineața venea ușor, ca un oaspete nepoftit și nedorit, răcorindu-i obrazul pe care lacrimile curgeau într-o tăcută îmbrătișare a disperării. Vântul îi răvășea părul blond în care el adora să se joace cu degetele-i frumoase ca de pianist.
Atunci nu l-a sunat, n-a avut puterea asta.
„Eu simt cum ard. Cunosc valoarea cuvintelor și profunzimea sentimentelor.”
Cât timp au petrecut împreună? S-au întâlnit de patru ori! E mult? E puțin? Ei i-au trebuit cam 60 de secunde să-l placă și să simtă că poate avea încredere în el.
Privește iar spre telefon. Minutele s-au transformat în ore de tăcere în care gândurile și amintirile o învăluiau ca într-un dans fără muzică în timp ce cuvintele lui încă îi ardeau retina. „Eu mă simt bine pentru că știu că unui om nu i se poate reproșa ceea ce simte sau nu simte. Nu, nu îmi era dor, dar mă forțai să spun ce vrei să auzi pentru că ești presantă. Poți să dorești un om din prima clipă, dar pentru dor e nevoie de timp.”
Dorul nu e matematică să îl aduni și să îl scazi, e sentiment, e șoaptă și strigăt în același timp, e zâmbet și lacrimă și e foc viu ce te arde, te face lumină și apoi scrum.
I-a fost mai „comod” să plece printr-un mesaj cu „nu mai vreau să formăm un cuplu”, fără explicații, fără un cuvânt rostit, fără o privire sau o îmbrățișare de „La revedere, rămâi cu bine, a fost frumos atât cât a fost”, a plecat fără regrete și fără să conteze timpul petrecut împreună, sentimentele, durerea și lacrimile ei, prefăcându-se că nu o cunoaște și că e o străină.
„Nu știu cum să te ajut, îmi pare rău și regret faptul că am mers la tine să–ți văd tatuajul”.
Ea încă îi mai citește mesajele, ar vrea să-l înțeleagă și să-i înțeleagă renunțarea… ar fi fost un cuplu superb din toate punctele de vedere, știe și crede asta fără a putea explica.
Spre ce a plecat el? Poate spre amintirea soției care acum e înger și spre cei trei copii ai lor, poate s-a simțit vinovat ca într-o trădare și nu-și poate ierta fericirea în lipsa ei sau poate pur și simplu nu a putut mai mult.
Anna Karina, “Vivre sa vie” realizat de Jean-Luc Godard, 1962
Nu-i face bine, dar el e ultimul gând noaptea și primul, dimineața, e acel ceva dulce amar la care încă nu poate renunța. Mai are nevoie de timp, deși știe că-și pune întrebări la care nu va primi niciodată răspuns, că timpul vindecă răni, dar nu șterge amintiri și că într-o zi altfel vor fi toate.
Ea n-ar fi plecat așa, atât de ușor și de laș, ca o umbră ce se pierde într-o noapte de vară.
Pentru dor chiar nu e nevoie de timp! Sunt suficienți doi ochi căprui și un zâmbet trist.
Guest post by Antoaneta
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
