Păi, Baby, așa ca tine am tot găsit la kilogram. Ieftin! Îi iei cu ridicata de la club, pe fundal muzical minimalist. Minimalist ca tine, Baby, și nevoile tale netrecute de parterul piramidei lui Maslow. Da’ mă-nșel un pic, că tu ești la mezanin.
Hai, că mi-ai fost și simpatic, recunosc. Așa… ușurel, ca o revistă între două lecturi consistente care te solicită. Aaai! Și carisma aia a ta inconfundabilă… răcoritoare, nu zic – m-ai distrat. Și-am râs. Cam ca la Zoo, când privești primatele și te hlizești. E temporar, că dup-aia te-ntristează.
Da’ dac-aș vrea să fiu serioasă, cum sunt eu de felu’ meu… ce să fac eu cu tine, cocoșel? Unde să te pun? Te-aș pune ca pe-un bibelou în sufrageria experiențelor cu bifă. Ai fi un gras îmbrăcat în tutu, ca ăla din reclama de la bancă – că doar ești gras, n-o lua drept insultă. Să mă faci să râd când te privesc, că la asta te pricepi. Da’ n-aș râde mult, că m-ar bufni plânsu’ de-așa lipsă de-nțelepciune. Și-apoi aș râde iară, gândind c-a fost mișto – m-ai răcorit, că prea eram tensionată.
Sau te-aș pune-n playlistu’ meu de mașină, unde am muzică proastă, de radio de popor balcanic, cu ritm tărăgănat, ca să prindă la tot publicu’. Da’ nici aici nu știu ce să zic… că dac-ai fi muzică, ai fi o manea și eu nu le gust. Ai fi aia cu ‘valuarea mea’, de-ar muri tăți ca Vijelie, să te cânte. Nu te ofensa, că te-am lăudat acu’ – tot te dai tu mare tu cu valoarea din prohab. Deh… reminiscențe de la nivelu’ primatelor.
Unde să te pun eu, Baby? Că eu am vrut, da’-mi dă cu rest. Că ești mic, oricât te dai tu mare, tre’ să te coci. La minte, nu-n chiloți, unde-ți pui tu toată dezvoltarea personală și toate criteriile de valorizare în raport cu regnul masculin. Și mie-mi place mare, dragule. Da’ mare la Om, nu la primate. Mare la cap, da’ nu la ăla de-l știi tu.
M-am tot gândit să nu te mai pun nicăieri. Te-am bifat, e bine, mergem înainte – mai ales eu. Că tu mergi tot înapoi de-o vreme, că nu te-ai lăsat de maimuțici fardate cu bidineaua. D’alea de bifat, ca tine – să iasă la potofoliu. Da’ nu-i rău, că pân’ la urmă, dacă viața e o junglă, tu sigur ești Tarzan. Ai tot ce-ți trebuie și-aceleași aspirații interpersonale.
Da’ ca să vezi: că nu suntem în junglă. Și Tarzan e desuet. Iar tu pân’ la Casanova ai de mâncat pâine, că nici la mințit nu te pricepi și pițipoancele nu se pun la socoteală-n portofoliu. Nu te-ncadrezi nici pentru ‘f*cker,’ ce sa-ți f*ck eu ție?
Ești mic, Baby… Și mie-mi place mare. Nu mai fă tumbe, că n-am un’ să te pun. Și mă-ntristezi…
Guest post by Eutherya
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
