Ai putea să trăiești știind că niciodată nu-ți vei găsi „sufletul pereche” sau, cum i se mai spune, „jumătatea”? Dacă ai putea vedea ce îţi rezervă viitorul, iar lipsa unui partener de viață ar fi una dintre certitudinile acestuia, ce ai face? Ai mai considera că totuși viața merită trăită? Ai schimba ceva din ceea ce faci acum? Ai mai continua să te îngrijești, să fii cochetă și, din când în când să-ți pui genele false sau genele cu bandă care îți dau un adorabil aer de păpușă vie, să ții dietă sau să te epilezi? Sau ai continua, în ciuda „evidenţei”, să speri și să cauți pe „cineva”?
Viețile noastre sunt construite din iubire și tind către iubire, iar lipsa acesteia ne transformă în “morți vii”. Și totuși, chiar din presupunerea absurdă de mai sus nu lipsește iubirea. Pentru că aceasta are atât de multe forme și manifestări încât nu o putem rezuma doar la „sufletul pereche” – concept mai mult inventat decât real. Astfel, și în cazul în care partenerul de viață se lasă așteptat pe termen nelimitat, viața ta este plină de iubire. De la sentimentele familiei și ale prietenilor, la iubirea pe care o oferă un animal de companie, un copil (al tău sau poate înfiat), la pasiunea pentru o meserie sau artă, până la iubirea de sine. De fapt, de-abia fără această iubire, viața, într-adevăr, ar fi imposibil de trăit.
Suma experiențelor prin care trecem ne transformă mereu, învățam (sau nu) din ce trăim, însă dincolo de nevoia unei prezenţe constante de care să devenim dependenți, există sinele pe care niciodată nu ajungem să-l cunoaștem suficient și pe care nu prea știm să-l iubim. De fapt, aici este kilometrul zero ar tuturor căutărilor infructuoase. Pentru că sărim pași, îl căutăm pe „celălalt” fără să ne fi căutat sufletul nostru mai întâi pentru a vedea că este întreg, că nu-i lipsește nicio „jumătate”; iar atunci când căutările eșuează sau produc rezultate dezastruoase nu înțelegem ce se întâmplă, copleşiţi fiind de toate „de ce?-urile”. Și răspunsurile, oricât de filosofice/încurajatoare/descurajatoare ar fi, dacă nu au la bază iubirea de sine, sunt false şi, prin urmare, inutile.
Nu narcisism, nu egoism, ci acel „să te simți bine în pielea ta” și acel „sa te simți bine în compania ta”, arme redutabile împotriva sentimentelor de abandon și singurătate. Pentru că, mai ales în logica feminină, de obicei lipsa unui „partener de viaţă” înseamnă singurătate, suferință, disperare, ratare. Poate că este nevoie și de aceste sentimente negative, pentru echilibru, însă nu în excesul în care ne uneori ne complacem să trăim. Un fel de zonă de confort a milei de sine care ne servește drept scuză pentru a nu face nimic. Pentru că, de-abia aici începe adevăratul abandon, atunci când te tratezi pe tine așa cum ai senzația că o fac ceilalți… de fapt, este un cerc vicios, în care mimetismul are rol principal: ceilalți ne văd cu aceiași „ochi” cu care ne vedem noi și… invers.
De aceea cred că adevărata tragedie nu ar fi ca niciodată să nu ne găsim „sufletul pereche” sau măcar un partener de viață, ci ca niciodată să nu învățam să ne iubim. De-abia atunci vom fi ratat sensul și frumusețea vieții.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
