Dimineață de vară. Aer încă proaspăt, respirabil. Cafeneaua lui George e aproape goală la ora asta. Clienții matinali, cu gulere scrobite și pantofi lustruiți și-au băut cafelele, și-au strecurat în serviete brioșele pe care nu au mai apucat să le mănânce și s-au retras în grabă spre birourile lor cu aer condiționat.
În câteva minute vor da buzna turiștii. Bronzați, veseli, gălăgioși, comandând, cu toate accentele posibile, aceleași cafele și aceleași brioșe.
Între două valuri de clienți, cafeneaua lui George pare o sală de teatru în pauza dintre două acte. Când nu mai privești scena, ci te uiți distrat în jur, la fețele spectatorilor rămăși în sală și încerci să-ți amintești unde ai mai văzut un chip care ți se pare cunoscut.
În acest moment, privirea mea s-a oprit la cuplul de la masa din colț. Unde i-am mai văzut?
I-am remarcat de cum am intrat în cafenea, evident nu erau clienți obișnuiți, în drum spre birou. Evident, aveau lucruri importante să-și spună, chiar dacă nu păreau să aibă același limbaj. Era însă între ei un soi de complicitate care m-a făcut să cred că erau foști soți sau foști amanți, dar în niciun caz prieteni.
În liniștea aceea nefirească din cafeneaua lui George, am putut auzi, clar și distinct, un crâmpei de conversația celor doi.
“Eu îți pot oferi mai mult”, îi spune el, cu aerul unui bogătaș care participă la o licitație.
Și, totuși, nu arată chiar ca un bogătaș. Îi lipsește relaxarea, mina aceea detașată a celor obișnuiți cu luxul. Ridurile adânci care-i brăzdează fața, stropii de sudoare de pe frunte, stângăcia cu care mânuie furculița de desert, contrastează puternic cu hainele de firmă, prea noi și cu eticheta la vedere. Nu este conștient că i-a sărit un nasture de la cămașa prea strâmtă.
“Mai mult ce?”, a venit replica ei. “Mai multă cafea, mai multe brioșe? Mai mulți pantofi, mai multe rochii? “
Mi s-a părut ironică remarca ei, plină de reproș. Am privit-o cu atenție, oricum nu mă observa. Bronzată, nemachiată, păr ușor zburlit, tricou simplu, alb, un diamant discret pe inelarul stâng. Zâmbește, ușor plictisită. Ridurile fine de pe frunte și din jurul ochilor îi arată vârsta, dar nu o îmbătrânesc. Are aerul acela delicat și tineresc pe care puține femei știu să-l păstreze după 50 de ani.
“Mai mult decât tot ceea ce îți poate oferi el”, explică el, nesesizând ironia. “Numai nu te căsători cu el.”
Un grup gălăgios a intrat în cafenea, acoperind vocile joase ale celor doi.
Încă îi privesc. El gesticulează mult, ea are același zâmbet reținut. El îi întinde un pachet frumos împachetat pe care ea nu-l atinge. La un moment dat, vocea lui acoperă zgomotul sălii:
“Ce viață nouă, la vârstă ta? Și cu cine, cu unul care ți-a dat inelul ăla meschin? Tu nu înțelegi că eu pot să-ți ofer mult mai mult?”
Pentru o clipă, e din nou liniște în cafenea.
Îi privesc din nou, el pare doar puțin stânjenit, ea e doar un pic îmbujorată. Am auzit-o spunându-i:
“Tu, care crezi că poți cumpăra orice, te-ai întrebat vreodată cât valorezi? Îți spun eu, foarte puțin. Ești ieftin, mon cher, teribil de ieftin.”
Și pleacă, prefăcându-se că nu-i pasă de privirile ațintite asupra ei.
Mă ridic și eu, am nevoie de aer proaspăt.
În stradă o zăresc pe femeia din cafenea, depărtându-se pe o bicicletă albastră. Pletele îi flutură în vântul de vară.
Nu știu de unde o cunosc, dacă am întâlnit-o vreodată, dar îi urez în gând să fie fericită în viața ei nouă. Și de ce n-ar fi, mă întreb retoric. Cine spune că de la o vârstă încolo nu mai putem să o luăm de la capăt? Poate doar fantomele ieftine din trecut, acelea pe care, deși încă le auzim, nu le mai ascultăm de mult.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
