Știi, cred că uităm prea repede unele lucruri pe care, de fapt, ar trebui să nu le uităm. Uităm dragostea sau trădările, uităm ce am șoptit sau ce am urlat. Pur și simplu, ne uităm pe noi.
Cred că singurătatea este un semn cum că am fi în disperată nevoie de noi înșine.
Și cum mă uitam la tine, am știut clar că o să mor; că te iubeam mai mult decât orice am avut sau am văzut sau mi-am imaginat sau am sperat.
Du-te acasă și ai grijă de tine. Corpul tău are nevoie de tine. Sentimentele tale au nevoie de tine, percepțiile tale au nevoie de tine, suferința ta are nevoie de recunoștință. Du-te acasă și fii acolo pentru toate lucrurile astea.
Poate într-o zi ai să te întorci, sau poate că nu, și asta mă va bloca, dar nu poți să continui să faci asta. Suferința și autoapărarea și tot bullshit-ul ăsta. Nu pot să mai privesc asta. Mă face să te urăsc că te urăști. Nu vreau să te pierd, dar mai degrabă te-aș pierde dacă asta înseamnă că o să fii fericită. Cred că dacă o să te întorci, nu vei fi ok și nici eu nu voi fi dacă tu nu ești. Chiar aș vrea să știu dacă este vreo cale ca oamenii să sfârșească în happy ending. Poate că este, dar nu am găsit-o noi. Trebuie că există și happy ending-uri. Trebuie să fie o poveste cu final fericit pentru că merităm, pentru că meriți, chiar dacă nu se sfârșește cu mine și cu tine împreună.
Ești frumoasă cu sau fără mine. Și cred că ar trebui sa știi asta mai mult decât faptul că te iubesc sau despre cum mâinile tale îmi fac pielea să se simtă nouă, mereu și mereu. Toate lucrurile astea sunt importante și adevărate. Și tu trebuie să le știi, dar câteodată viața te sperie și se mai pune în calea ta. Dar asta nu înseamnă că nu ești frumoasă – nu doar pentru că unghiurile tale sunt perfecte sau ochii tăi, ai căror culoare nu am reușit să o stabilesc niciodată, sau pentru că arăți perfect la prima oră a dimineții (cum faci asta?). Ești frumoasă pentru că în tine zace o lumină care strălucește și vibrează absolut briliant. Ai un adevărat cosmos înăuntrul tău.
O să te las în pace pentru totdeauna. O să te las exact așa cum o cometă părăsește spațiul ca să întâlnească pământul și nu se mai întoarce niciodată. Dar o să mă gândesc la tine zilnic și îmi va fi dor de tot ce n-am avut niciodată împreună. O să îmi fie dor de tot ceea ce a creat creierul meu când tu erai in altă parte, gândindu-te la alte lucruri… când erai absentă. Nu ai idee ce amintire șarmantă ești pentru mine.
Cerându-ți să mă porți în spate, am rămas ignorantă la nevoile tale. Nu ți-am dat dragoste, ci greutate: o doză greoaie de suferință și durere ca să pot să îmi iau vina de greșelile mele. Am vrut să fiu mai bună și poate că în câteva zile chiar mi-a ieșit. Tu m-ai ridicat și m-ai uscat.
Vreau să înțelegi că dacă îți scriu astea nu înseamnă că nu te înțeleg, ci că am trecut și eu pe acolo și poate încă mai trec.
Îmi doresc ca cineva să creasca flori din toate părțile tale întunecate. Și poate ai dreptate, terapia e importantă. Scărpinatul în jurul unei răni, te face să te simți mai bine, dar nu vindecă rana.
Guest post by Maria B.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
