Îl întâlniseși într-o sâmbătă ploioasă, pe seară. Apăruse nu se știe de unde, nu se știe de ce, se știe exact unde. Lângă o balustradă bătrână de lemn de brad vopsit să țină. Nu-ți mai amintești exact ce-l întrebaseși, cert este că-l întrebaseși și el poate că-ți și răspunsese sau poate că nu-ți răspunsese, sau poate că-ți răspunsese fără să răspundă, sau doar dăduse impresia că-ți răspunde, ce mai conta răspunsul, în definitiv privirea spusese totul și doar atâta conta. Îl aleseseşi pe o melodie de Madonna și, ani buni după, încă te întrebi de ce taman pe el. Probabil privirea. Probabil bârna. Probabil orice altceva imposibil de descris. Probabil nimic. Sau probabil totul. Sau poate doar destinul. Nu credeai în destin și încă nu crezi. Și totuși există semne. Și totuși există căi invizibile. „Să-ți deschidă cineva ochii, să vezi”. Pentru că nu aveai de unde să știi că vrei să vezi. Pentru că anumite lucruri există și nu se întâmplă. Adică anumite lucruri stau ascunse bine până vine cineva și le trezește din amorțire și atunci apare amintirea bârnei, și amintirea melodiei, și amintirea ploii, a sâmbetei aceleia în care trebuiseși să alegi, și amintirea sâmbetei aceleia în care fusese să fie întâmplarea, privirea aceea care răscolise totul, momentul acela unic despre care nu înțeleseşi că fusese unic, decât mulți ani după. Căci momentele unice sunt pudice, nu urlă, nu țipă, nu crează valuri. Momentele unice se simt până la capăt și apoi lasă urme.
Fuseserăți la unison un timp, apoi încetaserăți să mai fiți. Așa se întâmplă mereu. Există un început și un sfârșit. E calea firească a lucrurilor să înceapă și să se termine. Veșnicia e banală. Vă pierduserăți undeva pe drumul spre plajă. Tu plecaseși de capul tău, el spusese că vine și nu venise. Nu-l aşteptaseși mult, pe atunci timpul îți era prea prețios. Luaseși drumul spre gară cu rucsacul în spate, te urcaseși în personalul de Constanța și căutaseși plaja. Era plină plaja de corturi, și de oameni cu corturi, și de viață, și de râsetele oamenilor în corturi. Priviseși fiecare cort în detaliu, căutându-l. Te dureau ochii de la atâta privit și-ntr-un final o lăsaseși baltă. Nu fusese să fie. Nu aveai timp de căutat, timpul îți era prea prețios pe vremea aceea.
Vă regăsiserăți mai târziu, mult prea târziu. Vremea trecuse peste plajă, și plaja dărâmase maluri, și apa înghițise maluri, îngropând rutina, și rutina astupase căile, căile acelea invizibile care lipiseră pleoapele, ascunzând semnele, chestiile acelea în care nu ai crezut niciodată și nici nu vrei să crezi. Vă căutaserăți privirile și nu vi le mai găsiserăți. Erau ascunse în jurul dioptriilor din spatele lentilelor groase. Încercaserăți să străpungeți ceaţa în cuvinte și deveniserăți, fără să vreți, cerc și el trăsese de diametru până simțise că pleznește, că nu mai poate de atâta tine și atunci își amintise de rațional, devenind linie și din linie într-un final punct. Tu nu credeai puncte și continuaseși să cauți unisonul acela înecat de ape și, pentru că tu simțeai, pentru că tu doreai, pentru că tu voiai cu toată forța aceea îngropată și apoi dezgropată, pentru toate acestea voiai să simtă, să dorească, să vrea şi el cu aceași forță îngropată și apoi dezgropată și continuai să nu vezi, să nu înțelegi frica, să nu înțelegi raționalul, căutând imposibila explicație, până o găsiseși într-un final, sau așa crezuseși până la viitorul punct transformat în linie devenit cerc. Și tot așa.
Pentru că toți avem nevoie de o evadare din cotidian. Chestia aceea care să ne facă să tresărim. Care să ne spună că nu suntem așa de bătrâni. Care să ne întoarcă acolo unde ne-a fost bine fără să știm. De aceea există visare. Imaginar. Uneori atât de tangibil, încât ne doare fiecare deget. Fiecare fir. Fiecare fibră. Nu vrei decât să simți. Să simțiți fără efecte colaterale. Pentru că este cineva care a însemnat odată ceva. Totul… Pentru că trăiserăți odată la unison. Numai de aceea. Din când în când. Nu trebuie să-i fie frică, nu ești periculoasă. Ești doar o visătoare care-și dă seama că a îmbătrânit. Numai de aceea. Cerc. Linie. Punct. Și tot așa.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
