Anul ăsta l-am început undeva în Africa, iar în locul în care am ajuns, prin natura job-ului, intru în contact cu o mulţime de indivizi de pe întinsul globului pământesc. Cu majoritatea te rezumi la un “Hello” şi un “How are you?” la care nici nu te oboseşti să afli răspunsul, dar, uneori, interacţiunile astea superficiale conduc la o curiozitate ce nu poate fi înfrântă cu una cu două şi, uite-aşa, indiferent care ţi-e starea de spirit, te trezeşti antrenat într-o conversaţie în toată regula.
Trebuia să completez un kilogram de hârtii, iar lângă mine se aşezase un tip din Burkina Faso, pentru a completa alt kilogram de hârţoage. Îl chema Lumbula. Toţi purtăm bluze pe care sunt trecute numele ţării şi al nostru personal, spre a ne putea identifica mai uşor.
Avea o faţă politicoasă. Poate prea politicoasă. I-a luat cinci minute până s-a decis să mă roage să-i scanez paşaportul cu viza de intrare, dacă am habar cum se face. L-am ajutat, apoi, hodoronc-tronc, mă întreabă cu inocenţă copilărească:
-Are you gipsy?
Ridic ochii din cele 500 de formulare şi îl privesc cu atenţie.
-Hm?
-You are from Romania, no? şi arată cu degetul spre ecusonul de la piept, unde era trecută ţara.
Îi confirm.
-And you are not gipsy? îmi zâmbeşte victorios, bălăngănindu-şi capul stânga-dreapta ca şi cum demonstraţia ar fi încheiată şi orice protest ar fi inutil.
Îi mai citesc o dată ecusonul. Burkina Faso. Un stat ai cărui vecini sunt Mali, Niger, Togo, Ghana, Benin şi Coasta de Fildeş. Mă uit la el, negru ca bezna. În afară de albul ochilor, niciun pigment care să-i “îndulcească” fizionomia. Alăturaţi, suntem ca yin şi yang.
-Ba da, sunt, mă hotărăsc să recunosc. Iar noul preşedinte al României, Klaus Iohannis, îi zic, insistând pe rezonanţa numelui, e tot gipsy.
Îi aştept reacţia, dar pe faţa lui nu citesc nimic. Deschid telefonul, intru pe google şi-i arăt o fotografie cu acesta, să se convingă: ochi albaştri, păr şaten-blond, ten deschis…
-Un gipsy autentic, completez. Iar noi, cei care locuim în România, suntem la fel de gipsy ca preşedintele. D-aia l-am şi ales, că ne reprezintă.
-I see, I see, îi dă burkinezul privind concentrat fotografia.
Adaug că una din intenţiile acestuia – un om al faptelor, îi precizez – este să schimbe numele ţării din Romania în Gypsonia. Sună mai bine şi redă mai fidel adevărata noastră identitate naţională. Singura teamă care ne încearcă pe noi, poporul, este ca nu cumva, după ce schimbăm numele ţării, să ne trezim într-o zi că suntem interpelaţi: “Are you a romanian?”. Asta ar fi mai mult decât am putea suporta.
Nu pricepea.
-Imaginează-ţi, îi zic, că tu, burkinez din tată-n fiu, ai fi întrebat de un bulgar: “Eşti mongol?” N-ai fi ofticat?
Nu e de acord cu mine, că taică-su e din Eritreea.
-Bine, dar ideea ai priceput-o, nu?
Dă din cap că da şi ne întoarcem la hârtii. Nu trec însă zece minute şi-l aud iar, cu aceeaşi expresie de nevinovăţie pe chip:
-Two years ago, when I was in France, I saw many gipsies.
Nu mă mai deranjez să-i răspund.
-Beggars. Mothers and children and men, all of them.
Îl ignor în continuare.
-Near Eiffel Tower, you know?
So, here we go again !
Pun pixul deoparte şi, pe tonul cel mai natural, îl întreb dacă are să-mi dea doi dolari.
-Pentru?
Îi zic că nu mai am niciun ban şi că am de crescut cinci copii, nevastă-mea e bolnavă iar bunică-mii trebuie să i se amputeze un picior.
-Nu, nu am, se dă în spate speriat.
-Măcar o conservă de peşte, o supă la plic, ceva, ai?
-Nu, nu am, de ce?
Că mor de foame, îi zic. Îmi vin în minte versurile unei melodii pe care o ascultam acum ceva vreme:
–Down on my knees I’m begging you, şi iniţiez gestul de a mă aşeza în genunchi. Down on my knees I’m begging you, mister Lumbula.
-No, no, my friend, don’t do this! I’m sorry, I have to go…
-S’il vous plaît, monsieur, s’il vous plaît! o ţin eu p-a mea.
Răstoarnă scaunul pe care stătea şi o zbugheşte din încăpere. Dar peste cinci minute se întoarce, că-şi uitase hârtiile pe masă. Se apropie tiptil de mine, fără a spune nimic, se-apucă să-şi culeagă formularele în cea mai deplină linişte şi, când să plece, mă-ntorc spre el:
-My friend, îl întreb, do you know what’s the capital of Romania?
-No, răspunde el uşor înfricoşat că aş putea repeta scena de adineauri.
-Budapest, my friend, Budapest.
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
