Am o problemă. Şi problema nu-i mică. Nu ştiu cum să mă descurc cu genele pe care le-am preluat de la părinţi, moşi şi strămoşi. Ceea ce mă scoate din calmul meu ancestral este înălţimea – pe care nu o am. Nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu apelativul „Înălţimea Voastră”. Dar să încep cu începutul.
Se întâmplă că, acum mulţi ani, eram copil. Şi ce copil! Pozele mărturisesc prezenţa unui puşti blond, cât se poate de simpatic, cu ochi albaştri, numai bun de crescut sau, în situaţii extreme, de adoptat. Asta cu adoptatul e o chestiune destul de serioasă, întrucât, din motive submisive, în pruncie aveam impresia că sunt adoptat. În pofida mărturiilor documentare, copilul care eram se simţea cât se poate de nedreptăţit de chipul pe care îl purta. Şi astfel s-a născut, în mintea mea, mitul bărbatului care poartă barbă. Să nu vă închipuiţi că vreun tip din neamul meu era înzestrat cu aşa ceva. Dimpotrivă, toţi cei trei bărbaţi pe care îi asumam în acea perioadă ca rude erau militari, prin urmare barba era un accesoriu cu totul exclus. Nici măcar bunicii nu aveau în arsenalul personal un astfel de echipament. Ceee ce vreau să spun că ideea de a purta barbă s-a ivit în mintea mea urmare a propriei mele percepţii cu privire la chipul pe care îl purtam.
Singura parte a trupului care mă mulţumea în copilărie erau picioarele. Ştiu că le percepeam drept un ambalaj exterior al unui posibil viitor sportiv. Ca orice puşti, fotbalul era un dat existenţial pentru mine. Era vremea în care toţi amicii mei aveau aceeaşi înălţime şi oarecum aceeaşi greutate. În timp, s-a întâmplat un fenomen ciudat: prietenii mei şi colegii de şcoală au început să se înalţe. Pe măsura ce se scurgeau lunile, la orele de sport eram retrogradat către coada clasamentului, clasament realizat pe baza lungimii trupului. Într-un final, am început să mă lupt cu retrogradarea, alături de trei colegi, toţi purtând apelativul de „pici”. Şi, ca insomniile să fie şi mai crunte, câteva colege de clasă (eram într-a şaptea) îi tot dădeau bătăi cu înălţarea (evident, nu la cer).
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, m-am trezit pe la paisprezece ani, cu chipul plin de coşuri. No, asta a fost mult prea mult, chiar şi pentru un cioranian ca mine. I-am cerut socoteală mamei, dar ea s-a apărat folosind un cuvânt ciudat pentru mine, „pubertate”. Ce pubertate, frate? Şi aşa a început lungul meu drum al Damascului. Creme, vaccinuri, Spitalul Cantacuzino, toţi bacilii din Univers. Asta pentru a descoperi, peste ani, că treaba asta cu coşurile era un dar de familie primit, via ereditate, dinspre bunica din partea tatălui. Şi tot acolo zăcea şi viitorul meu: ambii bunici erau mici de statură. Cu toate acestea, nu m-am dat bătut: în adolescenţă alergam kilometri întregi pe şoseaua de centură a oraşului, dimpreună cu tirurile naţionale şi internaţionale. Am tras de picioare cum m-am priceput mai bine. În zadar. Nu au vrut să se lungească. Le-am oferit zeci de kilometri, dar ele nu au vrut să mişte în front, şi pace! Evident, pentru partea superioară a trupului, am făcut rost de două gantere. M-am muncit cu ele, dar, şi de data asta în zadar. Nimic domnule! Absolut nimic! Asta în vreme ce apăruseră fimele cu Schwarzenegger pe video! Ce să mai spun, jale mare, doliu naţional!
No, eu am încercat! Am încercat să fac ceva pentru demintatea “fratelui meu porcul”, cum numeşte Noica trupul. Dar ereditatea m-a înfrânt. Singura operaţie facială pe care mi-am aplicat-o singur a constat în împodobirea chipului cu barbă, barbă care, evident, nu e nici pe departe cea în care am sperat când eram copil! Devenisem aproape… frumos.
Când vine vorba de înzestrarea mea fizică, simt că zeii mi-au tras clapa. Evident că acum câţiva ani m-am abonat la sala de forţă. Însă, m-am plictisit rapid. M-am întors la vechiul meu prieten Paler şi l-am recitit. Cât priveşte marii mei prieteni culturali, îmi aduc aminte că aveam o colegă de facultate care nu îl citea pe Patapievici pentru că era nasol … fizic!
Îmi pare aşa de rău pentru această întâmplare a fiinţei mele, în primul rând pentru sufletul din mine, căruia tot trebuie să îi explic despre superioritatea spiritului asupra trupului – în care aproape că nici eu nu mai cred.
Până la o vârstă, mai merge, te mai poţi suporta. Dar vine o vreme când simţi că zeul eredităţii ar trebui tras un pic de barbă şi întrebat: „de ce tovarăşe, tocmai eu?”. Să întreb şi eu cum se întreba Sorescu pe patul de spital: „de ce tocmai eu?” Întrebare la care, evident, nu se poate da un răspuns.
Şi perspectivele sunt la fel de triste: pe măsură ce îmbătrâneşti, trupul mai pierde olecuţă din înălţime. Şi nici măcar nu pot cere satisfacţie, aşa cum cerea domnitorul Moldovei!
Ce-i de făcut?
Când vine vorba de felul în care ne înfăţişăm fizic acestei lumi tot ce avem a face este să ne resemnăm. Şi, dacă avem umor, să ne cerem scuze celorlalţi pentru felul în care arătăm. „Îmi pare rău pentru înălţimea cu care am fost blagoslovit, ştiţi, cererea mea de bărbat înalt s-a rătăcit undeva, pe drumul între cer şi pământ, înainte de a mă naşte”. Sau „îmi cer iertare, ochiul stâng e de la mama şi umărul din dreapta e de la o verişoară dinspre tata”.
Tot ce vă pot ruga este, dacă vedeţi un tip de statură mijlocie, cu barbă şi ochelari, să nu vă gândiţi la un slogan gen „noi nu ne vindem ţara!”. Nu de alta, dar bastoanele sunt în şomaj. (Cei care cunosc fenomenul Piaţa Universităţii ştiu despre ce vorbesc).
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Femeile mature vs femeile imature
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.