Eram la vârsta aceea a amurgului, nu încă a nopţii, când peste simţuri se lasă un fel de cenuşă şi când cenuşa aceea aşezată, cumva frumoasă, tăcută, pe care unii o numesc împăcare, alții – resemnare, iar alţii, catastrofă, izbucneşte dintr-o dată în flăcări de o sălbăticie atât de eroică şi de tristă, cum numai la vârsta primei iubiri se mai poate întâmpla.
Nu am făcut excepţie. Destinul meu nu a fost al unui om special. M-au sfârtecat aceleaşi dureri şi m-au ademenit aceleaşi ispite ca pe oricare alt semen, iar când am încercat să ies din drumul hărăzit majorităţii, paşii mi s-au întors, mereu spăsiţi şi învinşi, în banalitate.
M-am lăsat dusă de val în ritmul celor mai neînsemnaţi dintre oameni. Le-am repetat greşelile, mi-am secat sufletul şi mi l-am bucurat în aceleaşi lucruri meschine, cu aceeaşi naivă frenezie. M-am încâlcit în smârcuri. M-am trădat, m-am umilit, m-am minţit, m-am prăbuşit şi uneori m-am salvat. Alteori, nu. M-am lăsat să sânger şi să mă scurg de viaţa mea pe caldarâmul atâtor și atâtor zile. Fără milă de mine. Fără să vreau să mă ridic. Într-un delir senzual al dezolării. M-am iluzionat şi mi-a fost bine în iluziile mele. Iată: ți-am fost amantă. Şi te-am iubit. Te-am iubit aproape mult.
Desigur, pe atunci credeam că ceea ce mi-a adus viaţa e ceva unic şi irepetabil. Şi nu era. Abia târziu, în povestea fiecăruia dintre noi vine acea zi în care înţelegi cu adevărat verdictul amar care îţi pulverizează unicitatea – „ceea ce a mai fost se va mai petrece. Şi ce a mai fost va mai fi. Căci nu este nimic nou sub soare”.
Credeam că am întâlnit, în sfârşit, jumătatea mea târzie de suflet. Ştiu, cei în amurg se îndrăgostesc uneori de paradoxuri şi de iluzii. Nimic nu poate salva omul de vocaţia nefericirii. Dragostea, când viața se apropie de marginile ei ultime, e un lux dureros, o devastare imperială. Ești însă norocos să o poți trăi chiar și așa, în sfârtecare. Pentru că ești încă viu și pentru că licărul ei încă mai trece prin tine.
Poţi scânci ca un animal pierdut şi poţi să te târăşti ca un vierme într-o durere a dragostei de care tu, bătrân, nu mai ştiai că eşti capabil. Dar peste toate astea există sfâşietor de trista victorie, dar şi dulcea osândă că, da, poţi iubi din nou, poţi muşca din perini şi poţi pluti, fără să-ţi mai aduci aminte şi fără să-ţi mai pese că i-ai înfierat și tu cândva pe cei ca tine, îndrăgostiți târzii. Înveți până mori că nu numai viaţa e a ta, ci şi tu eşti al vieţii. Şi aşa am fost eu. Am fost a căderilor, precum căderile au fost ale mele. Am fost o jucărie în mâna destinului, după cum destinul a fost o jucărie în mâna mea. Am fost un simplu om care nu a putut mai mult. Acesta e adevărul. Dincolo de el s-a întins povestea noastră.
Nu ştiu dacă m-ai iubit măcar puţin cu dragoste adevărată, dragul meu. Desigur, nu. Îţi spun asta târziu, după ani de gânduri, absenţă şi vindecare. Nici nu ştiu dacă ne-am mai recunoaște azi pe stradă. Dragostea aceea perfectă din jinduirile mele, dacă ar fi existat cu adevărat, ar fi trebuit să fie mai presus de pasiunea ameţitoare şi capricioasă pe care o împărţeai între femeile din viaţa ta, precum se împarte carnea proaspătă între lupi. Știu doar că îţi eram dragă, uneori poate cu dragul acela tulburător şi blajin cu care îţi înconjurai o iubire veche, scrijelită adânc și definitiv pe suflet, la care te întorceai deseori, precum se întoarce o apă în albia ei.
Poate că am fost, până la urmă, cea mai iubită sau cea mai puţin iubită dintre femeile vieţii tale, dar chiar şi aşa, ţi-am fost mereu recunoscătoare în gând pentru viaţa pe care ai adăugat-o vieţii mele în amurg. Pentru inima pe care o simțeam în mine cum tremură și cum doare de dragoste. Eram vie și asta era de ajuns.
Nu am aflat niciodată cât de mult ţi-ai iubit soţia, deşi îmi spuneai deseori că ai cultul familiei şi că imperiul tău e casa ta. Azi ştiu însă, cu toate fibrele, că femeile care ţi-au traversat destinul au fost înfrângerile imperiului tău, înainte de a fi fost victoriile bărbatului din tine. Femeile tale au fost tristeţile şi fisurile din pereții casei tale. Prăpăstiile ei. Chiar şi eu ţi-am fost o înfrângere, poate una dintre cele mai mari, pentru că m-ai adăugat vieții tale târziu, când filtrele alegerilor sunt fie tăioase ca lama bisturiului, fie disperat de tolerante.
Azi nu mai ştiu despre tine nimic. Îmi amintesc că ai vrut să pleci într-o zi şi atunci mi-ai lăsat sufletul la margine de drum, aruncat ca un nimic, într-o tufă de spini. Mi-ai spus că trebuie să fii în alt loc şi că ai obosit de noi. Mi-ai spus că vrei să îţi simplifici viaţa. Să te întorci la femeia pentru care vibrai atunci, sau să accept să rămân cu tine, dar mereu în umbra ei. Dar și în umbra soţiei tale. Şi în umbra umbrelor. Să devin eu însămi o umbră. Poate că nici nu fusesem vreodată mai mult. Am acceptat. Te adoram.
Apoi mi-ai spus „iartă-mă”, ca şi cum ar fi trebuit să te iert că nu ai putut să-mi dai mai mult, ca şi cum apa ar putea fi iertată că seacă de arşiţă şi se urcă la nori. Ca şi cum ai putea ierta copitele cailor că frământă pământul şi că zdrobesc, până la rădăcini, iarba. Ca şi cum ai putea ierta sângele că e roşu şi curge prin tine, şi că, dacă îl separi de trup, se prelinge pe asfalt ca dintr-o rană ce devenisem. Și nici atunci, dragul meu, nu mi-am cerut iertare de la mine, deși eu îmi greșeam mai mult decât a reușit să îmi greșească vreodată alt om.
Azi nu mai ştii de mine nimic. S-a scurs timpul și noi ne-am scurs prin el. Poate vântul sau poate un parfum de lemn de agar, o privire mai scurtă decât o respiraţie, sau o frunză văzută din viteza unui tren în care nu am fost niciodată împreună m-au mai adus cumva în calea amintirilor tale. Poate nu. Dar eu tot sper că te-a durut, prin ani, fiecare zi în care m-am vindecat de tine. Pentru că eu te-am iubit cândva aproape mult. Aproape, poate, de prăvălire. Azi, dacă închid ochii, văd drumuri prăfuite, fără întoarcere, și pe tine, uneori, tăcând frumos în fața amintirii noastre.
Pe Camelia o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
