Plecam în creierii nopții și așteptam în gară la aceeași oră, același tren care venea de la Timișoara. Păstram în buzunar niște cuvinte cu care mă vrăjise. Mă întorceam plângând încet, așa cum se prelinge ploaia printr-un geam întredeschis.
Plângeam de așteptare și de dorul celui pe care încă nu-l cunoșteam. Eram atât de neiubită. Atât de singură. Pășeam în lume cu un gol, simțeam cum ceilalți văd, prin mine, în partea cealaltă. Văd toate rănile pe care mi le-au lăsat atâtea iubiri scoase dintr-o cutie de chibrituri. Arse strâmb, pe jumătăți.
Îmi strângeam cordonul paltonului și noaptea mă duceam din nou pe aceeași bancă de pe peronul doi. Aveam întâlnire cu iubirea și poate chiar avea să vină, când ceasul va bate ora trei și un pic.
Dar n-a venit. N-a coborât nimeni din tren. N-a ars nimeni un sat întreg pentru mine, așa cum îmi cântau cei de la Talisman. Nu-mi acoperea nimeni inima cu umbra unui copac sau mai bine… Nu, Nichita. Nimeni nu mă ruga să-mi așez fularul la gât, nimeni nu mâna fotoliul spre sobă pentru mine, așa cum duios îmi cânta Alifantis. Nu-mi aducea nimeni, nimic, de pe mare… Nu-mi săruta nimeni gândacul de pe deget.
”Și totuși există iubire”, îmi cânta Tatiana Stepa. Și o credeam. O credeam…
***
Stau cu capul pe umărul lui. Ne legănăm ușor pe-un hamac dintr-un parc de copii. Stâlpul din stradă îi conturează chipul. Se uită la stele și-mi povestește ceva despre islamism. Mă fâțâi de la locul meu și sărut pe îndelete dunga de lumină care-i cade pe frunte, și pe nas, și pe obraz.
Îmi amintesc, ca prin ceață, așa cum ți se pare că auzi o melodie de departe, toate nopțile în care stăteam sub aceleași stele, singură. Răcoarea din căușul palmei. Greutatea buzelor nesărutate. Îmi amintesc sufletul ca un geam de mașină care e țăndări, ca o pânză de păianjen împletită haotic. Un geam care, totuși, se ține întreg, ca și cum ar mai putea fi vreodată geam, doar pentru că are formă de geam. Ca și când ar mai putea fi vreodată suflet, doar pentru că are formă de suflet. Îmi amintesc durerea până la pârjolire, ori de câte ori am iubit pe cine nu trebuie. Pe cine nu merita.
Îmi amintesc o urmă din gustul acelor nopți, așa cum îți rămâne pe limbă umbra unei mâncări picante. Îmi scutur brusc capul ca de un gând greu, și-i zâmbesc bărbatului care se înghesuie lângă mine, într-un hamac dintr-un parc de copii, din Germania. Căci, Doamne, departe am mai ajuns împreună! Sub noi, cățelul sapă lacom o groapă.
Îl privesc cu nesaț și am sentimentul că tot trecutul meu i s-a întâmplat altcuiva. Că toate durerile alea le-am citit în vreo carte ori le-am auzit cântate dintr-o chitară. Îl privesc și îi spun: ”Am și uitat cât de mult te-am aștepat ori prin câte am trecut. Ce bine că mi te-ai întâmplat. La timp. Cu adevărat. Nici nu visasem vreodată să fiu parte dintr-un ”atât de doi”, ”un pic mai mult de doi”, ”unuunu, căci în calculul nostru nici nu-și mai are loc semnul +”. O atât de frumoasă îmbrățișare dintre doi oameni n-am întâlnit în sutele de cărți citite, în toate poveștile, în toate cântecele și baladele. Nu mi-a povestit nimeni, niciodată, că așa ceva poate exista. Și că mi se poate întâmpla. Mie. Nouă. Real. Cu totul. Sănătos. Aventuros. Vesel. Aici. Acum.”
***
(P.S.: Oricine ai fi cel care a citit până aici, oricâtă noapte ai în piept, oricât de mult doare, oricât de greu, zbucium și sete cunosc buzele tale, te rog, în șoaptă, să nu te oprești din a crede că totuși iubirea există și că totuși ți se va întâmpla și ție…)
Pe Laura o găsiți și aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Timișoara și Sibiul, două destinații de city break
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
