(…) Și-n timp ce întorceam subiectul și pe față și pe dos și mă pregăteam să o întreb pe prima asistentă ce avea să-mi iasă în cale, îmbrăcându-mi curiozitatea bolnavă într-o poveste scurtă, dar convingătoare, iată că se întoarce alaiul și patul mobil este fixat la puțini pași de al meu. Rămăsesem în șezut și, cu tupeul caracteristic celor suferinzi – deși eu nu mă prea puteam număra printre ei – am urmărit cu atenție sporită tot ce se întâmplă, înregistrând fiecare detaliu. Bine că toată lumea era ocupată cu altceva, mai puțin să observe că pacienta de la șapte stă ca o suricată în fund și nu-și ia ochii de la ce se întâmplă la nouă. Norocul meu, căci altfel, sigur cineva mi-ar fi făcut observație sau, și mai simplu, ar fi tras perdele despărțitoare, izolând astfel subiectul atenției mele. Eram surescitată și făceam eforturi să-mi controlez respirația.
Era el!
Acoperit până la gât cu un cearșaf, întors cu fața în sus, cu ochii larg deschiși. Cu părul încărunțit, cu fruntea nefiresc de înaltă și mult mai bombată decât mi-o aduceam aminte și cu oasele craniului împingând din interior pielea fină, translucidă. Slăbise și boala – indiferent care o fi fost aceea – îl măcinase conștiincioasă. Totuși, nu era de nerecunoscut și asta m-a încurajat puțin. Eu, de exemplu, nu mai departe de anul trecut arătam așa sau mai rău după două nopți de băute.
Deși avea privirea fixă, părea acum lipsit de dureri, corpul nemaifiind chircit sub cearșaf. Mă rugam în gând să nu fi fost morfina cea care îi alinase atât de repede durerile, mă rugam în gând să nu fie, într-adevăr, pe moarte. În momentul acela mi-aș fi dorit să aibă zece neveste și tot atâția copii, doar să știu că este bine-mersi. Și apoi, alt gând… Și dacă asta este ultima mea șansă să-i vorbesc? Și dacă am fost adusă aici, în același spital cu el, în aceeași seară, în paturi alăturate, doar ca să am ocazia să-mi iau rămas bun?
Respiram adânc, gata să mă hiperventilez, și mestecam în neștire și fără să conștientizez furtunul perfuziei, în timp ce neputința, revolta și indecizia continuau să mă hărțuiască. Trebuia să fac ceva, dar ce? Ce să-i spun femeii blonde așezate acum la căpătâiul lui? Ce să fac? S-o detest că s-a măritat în locul meu cu iubirea vieții mele sau s-o idolatrizez, căci este eroina ce are grijă de iubirea vieții mele? Și respiram, și rodeam și nu-mi puteam lua ochii de la ei, nici măcar atunci când blonda, epuizată, a adormit cu capul sprijinit de marginea patului și cu mâna în mâna lui. Atunci, el, atras probabil de insistența cu care mă holbam deja de ceva timp în direcția lor, a întors ușor capul și… m-a văzut.
Contactul vizual ne-a smuls de pe paturile de spital și ne-a aruncat hăt, departe, în lumea interzisă… I-am simțit tresărirea. Nu avea cum să nu mă recunoască și, la urma urmei, poate că nu arătam deloc bine, dar nici el nu era tocmai în cea mai bună formă, i-am transmis mai mult rânjind decât râzând, iar el a schițat o ușoară grimasă, probabil mai mult amuzat de cât de caraghioasă eram, decât de dragul meu că, iată, mă vede după atâta amar de vreme. Și odată cu ea, întreaga fizionomie i s-a schimbat și o lumină interioară, ce păruse stinsă până atunci, și-a făcut loc la suprafață, demonstrându-și că încă mai există, aprinzându-se cu forța cu care, cel mai probabil, fusese condamnată atunci, demult, la întuneric… Și aș fi putut să jur că și el a văzut exact același lucru în ochii mei.
Ne-am privit îndelung, zâmbind tot mai necontrolat și mușcându-ne buzele, ridicând din umeri și oftând tot mai des, tot mai lung.
Aș fi vrut să-i vorbesc, dar mi-era teamă să nu o trezesc pe femeia blondă. Mi-a făcut însă semn că pot să mă apropii, așa că m-am dat jos din pat – am scuipat și furtunul perfuziei pe care încă îl molfăiam din inerție, că mai avem puțin și-l sfârtecam cu dinții, și-n loc de venă aveam să primesc restul lichidului direct în stomac – m-am prins bine de stativ, speriată că poate nu-mi evaluasem corect forțele și dornică să nu atrag sub nicio formă atenția asupra mea, și am început să fac pași mici, deși în capul meu zburam cu viteza luminii către el. Am ajuns lângă pat, am mimat un „Bună” pe care nu cred că a avut cum să-l audă și, tremurând ca o gelatină prost închegată, m-am apropiat și mai mult. Din instinct, l-am sărutat matern pe frunte. Apoi, extenuată de emoție și de efort, m-am așezat pe un scaun rămas liber și am oftat iar, silențios, dar cu toată durerea ce avusese timp berechet să se înghesuie între coastele mele.
Fragment din romanul „Liberă!”. Cartea poate fi comandată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
