– Mă mai iubești?
– Da, i-am răspuns ștergându-mi lacrimile.
Au trecut ani… vieți… Furtuni, dimineți liniștite, cumpene, bucurii și deznădejde… Au trecut. Și rănile s-au vindecat, doar o privire atentă fiind capabilă să vadă cicatricile. Sunt ca nou… TRĂIESC. Între timp, am devenit ateu.
Am regăsit-o, din întâmplare, pe o rețea de social media. Și ceea ce a urmat mi-a întărit părerea că trăim lucrarea unui Proiectant de Vieți, că suntem parte a unui studiu imens sau experiment, test, spuneți-i cum vreți, nu contează. Văzându-i profilul din rețea, fotografiile, biografia, am realizat hăul imens iscat între noi.
În acel moment, am fost cuprins de un amalgam de sentimente și trăiri… Bucurie, tristețe, păreri de rău, curiozitate, dar cel mai mult resimțeam șocul regăsirii ca o lamă de cuțit în inimă.
Era undeva, departe, peste mari și țări. Rămăsese la fel de frumoasă, chiar mai frumoasă. Frumusețea unei făpturi împlinite.
Și era căsătorită (ce-ai fi vrut, idiotule, să te aștepte pe tine, să-și dedice viața dragostei care a fost între voi? Și-a văzut de viața ei, de fericirea ei… Ca și tine! Bravo ei! Viața merge înainte totuși, precum un firicel de apă printre stânci). Dar am simțit mușcătura geloziei.
Părea fericită.
Lovers by Taty Lopez
Aș fi putut să mă mulțumesc cu faptul că am revăzut-o în fotografii, că am aflat cum și unde trăiește, că e frumoasă, mult mai frumoasă, împlinită. Aș fi putut să tac din vizuina mea. Dar n-am făcut-o. Într-un impuls de moment, caracteristic zodiei comune, i-am trimis un mesaj în care încercam să-i reamintesc cine sunt (crezi că ai fost atât de important în viața ei, mai mult decât o furtună de primăvară care a prins-o cu ferestrele deschise?).
Răspunsul întârzia. Probabil își caută în memorie numele meu, încercând să-l asocieze unor întâmplări trecute. Poate nu va găsi nicio asociere și răspunsul nu va veni niciodată.
„Bună seară, mă bucur”, am citit a doua zi dimineață mesajul primit cândva în timpul serii și, brusc, sufletul mi-a explodat într-o bucurie cum n-am simțit nicicând.
Din acea zi, dragă „cetitorule”, a început ceea ce nu credeam posibil a trăi vreodată, nici eu, nici altcineva. Uneori o numesc durere, anormalitate, nefiresc, alteori nu o pot numi altfel decât fericire și agonie supremă. Pot doar descrie acel amalgam de sentimente și trăiri. E ca și cum s-ar fi deschis porțile Raiului și Iadului și, uneori pe rând, alteori simultan, dracii și îngerii mă îmbiau, mieros, trăgând de mine, să le vizitez meleagurile pitorești.
Am trecut prin destule relații, dar niciuna nu m-a impregnat, nu m-a năpădit ca ea. Trupește și sufletește. Și este imprevizibilă. Niciodată nu vei ști ce îți va aduce ziua următoare, minutul următor.
Nu ai timp să gândești sau să te răzgândești. În fața ei, ești gol. Fără apărare. Chiar când cere să fie protejată, de fapt, tu ești cel care trebuie să aibă grijă.
Cu toate astea, a reușit să îmi redea încrederea în propria-mi persoană. Încredere care era atât de adânc îngropată și ascunsă, încât uitasem că există.
Și a mai făcut ceva.
Când mă gândesc la ea, nu mă preocupă ce a gătit la prânz sau ce tavă cu bunătăți are la cuptor. Îmi imaginez cum e îmbrăcată (sau dacă este, mai degrabă) sau cât de frumos îi miroase pielea. Sau dacă se mai gândește la mine, dacă mă mai iubește.
Da, m-a subjugat. A reușit asta. Cu parfumul ei, cu mătasea pielii și fermitatea cărnii, cu zulufii ei… Cu EA…
Da, o iubesc nebunește. Recunosc. Îi voi dovedi cât de nebun pot fi…
Guest post by Daffodil
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
