Citeam mai devreme un articol despre cât de mult suferi pentru un loc de muncă, articol care mi-a răscolit amintiri despre cât am suferit și eu pentru a avea unul. Mă trezeam în fiecare dimineață devreme, foarte devreme, cam pe la 4:30, cafeaua băută în fugă, un duș rapid și plecam la muncă; lucram 9.5 ore pe zi și aveam un contract de 13h/lună… Șeful îmi spusese că ori e contractul ăsta, ori nu e deloc. Am strâns din dinți și am acceptat, deși nu era nici pe departe ceea ce îmi doream. Aveam o singură zi liberă pe săptămână și nici aia în weekend, deci trebuia să îmi împart ziua liberă între treburi administrative și casnice, cumpărături și petrecut timp cu familia. Nu era ușor, în timp găsisem un ritm totuși. Încercam să fac în așa fel să fie bine, deși programul era infernal, banii puțini, iar contractul, de mizerie; îmi ziceam: „măcar am un loc de muncă” într-o țară în care șomajul începe să troneze.
Zilele se scurgeau una după alta, monotone și cu nemulțumiri și frustrări legate de locul de muncă, până am simțit într-o bună zi că o să intru în depresie dacă mai continui… A venit vacanța, m-am depărtat de toate astea și părea că moralul meu și-a mai revenit. Încep iar munca și patronul nu mai vrea sa reînnoiască contractul, cel puțin nu imediat, zice el, că să mai recupereze niște bani, că plătește prea multe taxe etc. După o lună și jumătate, i-am spus că are trei zile la dispoziție să găsească pe altcineva, că eu fără contract nu mai lucrez! Zis și făcut, după trei zile, la ora la care de obicei îmi începeam ziua de muncă, dormeam liniștită, un somn care mi-a lipsit aproape doi ani.
În prima săptămână am fost ușor dezorientată; dintr-odată aveam prea mult timp liber și nu știam ce să fac cu el. M-am odihnit și am profitat să petrec timp cu soțul meu cât am putut de mult, îmi era dor de el, deși eram împreună în permanență, fusesem prea ocupată și prea obosită să-i acord atenția necesară. După o săptămână, am început să caut cursuri de calificare/recalificare/perfecționare etc. M-am lovit de un zid, cât timp avusesem un loc de muncă s-au schimbat multe pe piața muncii, pentru un curs trebuia să procedezi ca pentru un job și, după ce treceai toate testele lor, să aștepți răspuns. Îmi zic, la ce bun, caut mai bine un job, cu cele trei limbi vorbite, o diplomă de universitate și experiență în câmpul muncii de aproape opt ani, trebuie să găsesc ceva destul de repede. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din piața muncii…
Angajatorii cer să vorbești minimum trei limbi (limba mea maternă, româna), așa că mă înscriu la cursuri intensive de limbă, apoi mă lovesc de faptul că nu am patalamaua pentru un post în administrație, diploma mea de universitate nu impresionează pe nimeni, ba chiar mi se sugerează „neoficial” că sunt supracalificată și că ar fi mai bine să scot din CV universitatea. Și răspunsurile pentru cursurile de calificare/recalificare/ perfecționare nu mai vin… Și caut în domeniul meu și mi se cere experiență și nimeni nu e gata să vadă că eu sunt capabilă și să-mi dea o șansă.
Și mă apuc să caut stagii de pregătire la 33 de ani… Și cer și aici să aplici ca pentru un job, și din descrierea postului este mai mult muncă voluntară decât stagiu, că trebuie să faci ce fac și ceilalți, doar că tu nu ești plătit. Și iar îmi zic mai bine caut un job și iar depun CV-uri peste tot… Cred că am trimis peste o mie de CV-uri în mai bine de un an de căutări. Și m-am simțit descurajată și m-am rugat la Dumnezeu să găsesc ceva de muncă convenabil cât mai repede și am căzut moral și m-am ridicat de „n” ori. Mă gândeam uneori… poate era mai bine să rămân la muncă, măcar de acolo veneau niște bani lunar și nu aveam statut de șomer.
Și, într-o bună zi, am văzut sau, mai bine zis, soțul meu a văzut un anunț într-o vitrină a unui butic de lux. Am intrat, am vorbit cu persoana responsabilă și, în mai puțin de o săptămână, am avut interviul de angajare, am semnat contractul de muncă și am și început lucrul. Și după nouă luni de muncă, mai strâng uneori din dinți, pentru că nici aici nu e totul pe roze și nu ne convine totul, nici mie și nici colegelor mele… Dar de fiecare dată când îmi e greu, mă gândesc cât m-am zbătut până am găsit un loc de muncă.
Guest post by Ramona Elena Naie
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Ce să scriu în CV la competențe și abilități sociale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
