„Cea mai mare nedreptate în viață e felul în care se sfârșește. Vreau să spun, viața e grea. Îți ia o grămadă de timp. Și ce primești la final? O Moarte! Cred că ciclul vieții e cu totul pe dos. Ar trebui să mori la început, să scapi de asta repede. Pe urmă să trăiești într-un azil de bătrâni. De unde ești dat afară când ajungi prea tânăr, după care primești un ceas de aur și te duci la serviciu. Muncești vreo 40 de ani până când devii destul de tânăr ca să te poți bucura de pensionare. Iei droguri, bei alcool, petreci, te pregătești pentru liceu. Treci în clasele primare, ajungi copil, te joci, n-ai nicio responsabilitate, devii bebeluș, te întorci înapoi în uter, și îți petreci ultimele minute plutind acolo.”
Am citat o utopie plină de umor aparținând celebrului comic american George Carlin.
Dar dacă, pentru un minut, ne închipuim că lucrurile ar putea sta așa? E ceva adevărat în teoria de mai sus: felul în care se sfârșește viața chiar pare nedrept. Știm cu toții că din momentul în care ne naștem începem să decădem. Să ne risipim, îndreptându-ne spre numitorul comun al destinelor tuturor, singura realitate mai solidă decât taxele: certitudinea morții.
Nu văd nimic sumbru în faptul că ne despărțim de viața pe care o cunoaștem și cu care ne-am obișnuit. Regretele, atunci când n-o mai poți lua de la capăt, acelea da, atârnă greu, și poate însăși perspectiva lor generează teama de a îmbătrâni pe care o simțim la un moment dat, ca pe o șoaptă rece care ne ridică părul de pe ceafă.
Dar moartea e doar destinația. Ca pentru orice drumeț, călătoria este cea care contează. Momentul când te uiți în urmă și spui, împăcat: a fost un voiaj frumos. Câtă vreme avem în fiecare clipă oportunitatea de ne alege, din răscruce în răscruce, traiectoria vieții, pare destul de ciudat că ajungem la final, majoritatea, cu mai multe regrete decât amintiri bune din călătorie. Jurnalul unei asistente australiene înregistrează regretele cel mai des întâlnite pe patul de moarte. Bronnie Ware se ocupă cu îngrijirea paliativă a oamenilor aflați în ultimele săptămâni de viață, și pe parcursul anilor a observat că anumite regrete apar cu o frecvență covârșitoare. „Pacienții mei erau cei care se duceau să moară acasă”, povestește Bronnie pe blogul său, care a captat atât de mult interes încât a determinat-o să publice o carte, „The Top Five Regrets of the Dying ”.
Din notele australiencei reiese că oamenii nu-și doresc, în ultimele clipe, să fi avut o mașină de 200.000 de dolari, să fi făcut mai mult bunjee jumping sau să fi devenit directori generali de corporații ori președinți. Dorințele cele mai comune ale copilăriei confruntate cu întrebarea „ce vrei să faci când o să fii mare”, se pare, nu au un corespondent în regretele din vecinătatea sfârșitului. Cel mai des, pacienții lui Bronnie au spus:
1. Aș vrea să fi avut curajul să îmi trăiesc viața așa cum mi-o doream eu, nu cum se așteptau alții de la mine. Acesta e cel mai des întâlnit regret, spune Bronnie. Este ultima privire amară aruncată viselor rămase doar vise, și conștientizarea dură a faptului că a fost așa din cauza propriilor decizii, și a nimănui altcuiva. „E foarte important să încerci să îți onorezi măcar unele din vise câtă vreme poți. Din clipa în care îți pierzi sănătatea e deja prea târziu. Sănătatea aduce o libertate de care foarte puțini sunt conștienți, până când o pierd.” – observă Bronnie.
2. Aș vrea să nu fi muncit din greu așa cum am făcut-o. Este un regret comun tuturor pacienților de sex masculin pe care i-a consiliat Bronnie, cărora orele petrecute la serviciu, în anii maturității, le-au răpit copilăria fiilor și fiicelor lor, și tovărășia părinților. „Simplificându-ți viața și luând decizii conștiente pe parcurs e posibil să nu mai nevoie de atât de mulți bani. Creându-ți mai mult spațiu în viață, devii mai fericit și mai deschis unor noi oportunități.”, e de părere Bronnie.
3. Aș vrea să fi avut curajul să-mi exprim sentimentele. Compromisurile pentru pace, pentru a păstra o atmosferă liniștită în relațiile cu ceilalți par să nu fie o soluție, dacă urmărim unde se duc multe din ultimele priviri aruncate vieții. Rezultatul acestui comportament, concluzionează Bronnie Ware, a fost acumularea de resentimente, sentimentul alegerii unei existențe mediocre, rezultând de multe ori în amărăciune extremă care a dus la boli fizice și suferințe de natură psihologică.
4. Aș vrea să fi păstrat legătura cu prietenii. Mulți oameni nu realizează importanța vechilor prieteni decât spre sfârșitul vieții, atunci când e prea târziu ca să le mai dea de urmă. După ce și-a aplecat urechea la șoaptele atâtor muribunzi, Bronnie crede că: „E o greșeală comună a celor cu un stil de viață foarte ocupat. Dar am văzut că, atunci când moartea e aproape, detaliile fizice ale vieții nu mai par importante. La final, totul se reduce la iubire și relațiile cu ceilalți. Tuturor le e dor de prieteni când sunt pe moarte.”
5. Aș vrea să-mi fi dat voie să fiu mai fericit. Bronnie consideră că frecvența cu care apare aceste regret are ceva surprinzător, pentru că el exprimă admiterea faptului că fericirea este o alegere. Ne ducem viețile înțepeniți în obișnuințe vechi, ferindu-ne de schimbări și de necunoscut, de pierderea unui control imaginar. Ajungem, astfel, să ne prefacem față de noi și de ceilalți că suntem mulțumiți, când, de fapt, pe dinăuntru, tânjim să râdem sănătos, să „ne prostim” și să ne jucăm ca atunci când eram copii, să nu mai fim atât de serioși și încruntați.
Ar fi păcat să nu luăm aminte la părerile despre viață ale celor aflați la frontiera ei. Nu ca la o amenințare. Nici ca la o constrângere, ci mai degrabă ca la un sfat venit de la cineva care și-a ascultat lecția până la capăt și a încercat să extragă esențialul.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
