La 19 august 1881 s-a născut Enescu. Şi de atunci lumea noastră n-a mai fost la fel. Poate muzica lui o cunoaștem, dar despre omul Enescu știm majoritatea nepermis de puțin.
Acum, la 135 de ani de la naştere, să-l privim prin ochii femeilor din viaţa şi din jurul lui. Ar fi poate un act de dreptate.
Cella Delavrancea – improvizaţie pentru pian şi …şerbet
Să începem cu Cella Delavrancea, cea care avea să-i fie alături peste ani la căsătoria cu Maruka Cantacuzino. Ochii unei femei care n-a fost îndrăgostită de el sunt mai obiectivi.
“Înalt şi zvelt, se mişca cu precauţia unei pisici, pe vârful picioarelor. Era, evident, atât de subjugat de muzică, încât tot ce nu era sunet nu-şi găsea drum până la el.”
”Pe faţa lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subţire pentru ovalul lat, ochii lungi ascunzând spre tâmple licărirea unei spiritualităţi ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung şi negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă toate vibraţiile telurice. Era înalt, croit vitejeşte, dar mâinile mari erau modelate feminin.”
Un geniu al imitației
Cella Delavrancea povestește cu drag despre umorul încântător al lui Enescu: ”avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile lui.” Care erau personajele lui preferate? ”Copila stângace… poetul afectat… cucoana pretențioasă ridicând cu mâneci învolănate. Enescu avea darul de a imita absolut orice vibrație sonoră, de la orăcăitul broaștelor până la vocea omenească, făcând să apară în fața noastră, când era vorba de om, tot complexul biologic și spiritual.”
Dar Enescu aproape suferea de un bun simț copleșitor. ”Întotdeauna, după ce glumea, își acoperea nasul fin cu mâna dreaptă, părând a fi jenat. Același gest îl făcea și când se avânta în calambururi în care excela.”
Pantera neagră, disprețuitoare și enigmatică
Atașată de Enescu, prețuind deopotrivă geniul și marele caracter, Cella Delavrancea l-a perceput cu luciditate: ”Natură introvertită, Enescu își păstra misterul în ochii umbriți, respingând investigațiile privirilor, întocmai ca pantera neagră disprețuitoare și enigmatică în cușca ei.”
”Vorbăreț n-a fost niciodată – spune Cella – cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă.” Dar de când era foarte tânăr, în el se simțea o putere lăuntrică îndepărtându-l de viața exterioară. Se învăluia în tăcere când era în societate.”
Enescu era, de fapt, un iubitor al tăcerii. Poate de aceea și iubea atât de tare pisicile! Pentru că sunt tăcute. ”Le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei și când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.”
Dar Cella are o amintire ca o mică bijuterie care cuprinde în ea esența firii lui Enescu:” mi-aduc aminte de un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui șerbet.”
Acest om a iubit o singură femeie – pe Maruka Cantacuzino. Și dragostea a fost pentru el, după muzică, o altă rațiune de a fi.
Maruka Cantacuzino: ”Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea”
Maruka l-a văzut cu alți ochi, l-a perceput ca o femeie care-l iubește, care nu-i poate fi prietenă. ”Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg , ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconștient. Căzusem parcă într-o prăpastie cu o minunată senzație de prăbușire. ”
Era în 1907, iar Enescu acompania la Peleș pe Regina Elisabeta. Maruka se afla în vila Cantacuzino împreună cu mai mulți invitați, iar afară o furtună năprasnică lovise cel mai frumos copac din grădină. Acesta a fost momentul în care majordomul îl anunță pe noul venit – ”domnul George Enescu”. Au stat de vorbă până dimineața. Relațiile Marukăi cu soțul ei deveniseră deja glaciale după ce îl surprinsese în plin amor cu însăși sora ei. N-au divorțat niciodată, dar Maruka s-a considerat de atunci o femeie liberă. Dimineață, la plecare, Enescu a invitat-o și din partea lui la serata ce urma să aibă loc la Peleș. După ce l-a condus, Maruka a rămas să se întrebe, în lumina zorilor, cine era el.”Această ființă extraordinară ce conținea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul și viitorul. Luminos sau întunecat. Îți mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri?” Și Maruka nu s-a mai întrebat, a știut doar că ”în mine bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existență nu avusesem măcar habar.”
După serata de la Peleș, plecând spre un ceai la care este invitată, Maruka îl întâlnește pe Enescu rătăcind prin pădure, chinuit de o criză imaginară de anghină. Îl invită în mașină și luîndu-i palmele înghețate în mâinile ei îi spune direct: ”Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea.”
Și așa a fost. Ea fost pentru el unica dragoste. Bărbat iubit de femei, anturat, căutat, Enescu a rămas până la moarte al Marukăi. Chinuiți amândoi de gelozie, bănuind în fiecare om din jurul celuilalt un pericol, s-au certat și s-au împăcat fără odihnă. Enescu însuși, un model de echilibru, un om care intimida chiar pe prietenii cei mai apropiați prin politețea lui proverbială, nu se sfia să trimită din desele și lungile lui turnee telegrame furibunde prin care o acuza pe Maruka de infidelitate.
Un singur pericol nu a bănuit – pe Nae Ionescu. Și tocmai Nae Ionescu a adus-o pe Maruka în pragul sinuciderii. Iar atunci Enescu și-a primit pedeapsa pentru toate bănuielile și acuzațiile nefondate. A fost unicul ei sprijin în momentele de neagră suferință, după ce Nae Ionescu o părăsise. A fost umărul pe care Maruka, singura lui dragoste adevărată, și-a plâns suferința după un alt bărbat cu egoismul și inconștiența femeii care nu poate gândi altceva. Iar Enescu s-a vindecat de gelozie și a vindecat-o și pe ea, prințesa iubită, de amărăciunea care i-a distrus anii maturității. S-au căsătorit în țară și au trăit apoi la Paris. Nici moartea nu i-a despărțit. Sunt amândoi alături în cimitirul Pere Lachaise. Pe placa de piatră scrie Georges Enesco și Marie Georges Enesco. Fără titlul de prințesă la care a ținut atât de mult. A vrut să rămână în eternitate doar soția lui Enescu. Suprema dovadă de dragoste de dincolo de lumi.
Pe Cristiana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
