Emil Hurezeanu, scriitor și publicist, jurnalist în secția română a Radio Europa Liberă, realizator de televiziune și comentator politic, în prezent, Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al României în Republica Federală Germania, a povestit pentru HotNews câteva momente inedite cu Regele Mihai din timpul celor două vizite în România din anii ’90, când a fost singurul jurnalist care l-a însoțit.
Ultimii doi ani, primii doi ani. Înainte și după Revoluție. Este perioada mea de întâlniri cu Regele în împrejurări neobișnuite și, pentru mine, tulburătoare, neașteptate și nerepetate. Am încercat să adun însemnările acelor vremuri, mi-am reluat, sub ochelarii cu dioptrii mărite, după un sfert de secol, amintirile și chiar textele mai vechi în care, de-a lungul anilor, am mai vorbit sau scris despre aceste întâmplări.
La sfârșitul anilor `80 ai secolului trecut, în Uniunea Sovietică și în restul blocului comunist est-european, semnele unor transformări dramatice ale sistemului comunist nu mai puteau fi nesocotite. La Moscova funcționa din 1985 noua strategie a reformei și transparenței, perestroika și glasnost, poate un pas mic pentru istoria universală a libertății, dar un pas imens pentru cetățenii realcomunismului.
Pretutindeni, la Varșovia, îndeosebi, unde rezistența anticomunistă prin Biserica Catolică și Solidaritatea era deja o izbândă a întregii societăți, dar și la Budapesta sau Praga, bărăci comuniste mai vesele, ba chiar la Sofia sau în Berlinul răsăritean, unde dogmatismul conducătorilor prosovietici n-a produs exclusiv umilința nesfârșită a propriilor cetățeni, comunismul dădea semne de oboseală și cangrenă. Nu exisa nicio certitudine că el se va prăbuși. Nici măcar nu se putea anticipa cadența și amploarea răsturnărilor în interiorul sistemului comunist din a doua jumătate a anului 1989.
Bucureștiul era însă marea excepție, în acest câmp subminat de aspirații antitotalitare subit îngăduite, cu voie de la poliția Kremlinului. În definitiv, ei ne-au dat comunismul, ei să-l ia înapoi, își spuneau oamenii. Doar România părea colonia penitenciară ireductibilă a lagărului.
Sărăcia, frigul, supravegherea, un amestec buf de național-comunism folcloric în care dărâmarea bisericilor, înfometarea, interdicția avorturilor și întunecarea completă, la propriu și la figurat, a spațiului public asigurau rezistență imuno-deficitară la presiunile metropolei comuniste. O rețeta de continuitate sigură, în tumultul dezghețului central-est-european. Dar acest cocteil a provocat și a făcut posibilă cea mai sângeroasă soluție de ieșire din comunism, în decembrie 1989.
Eram redactor la Radio Europa Liberă, la München, unde, seară de seară, împreună cu colegii N.C.Munteanu, Șerban Orescu, Gelu Ionescu, mail ales, ne citeam comentariile în emisiunea Actualitatea Românească. O atmosfera viciată de impresia că nimic nu se mai schimbă la noi.
În noiembrie 1987 însă, protestul, la început salarial și apoi imediat incandescent, anti-comunist, al brașovenilor a fost primul semn al schimbărilor posibile. A fost o turnantă severă, din letargie în explozie socială. Bravură anti-ceaușistă a lui Radu Filipescu, scrisorile Doinei Cornea, dizidența intelectuală a lui Dorin Tudoran și Mihai Botez, cea sindicală a lui Vasile Paraschiv, pamfletele lui Mircea Dinescu, reanimarea foștilor granguri comuniști, în frunte cu Silviu Brucan, scrisorile de protest împotriva dărâmării bisericilor și a tentativelor de punere în operă a sistematizării rurale, o solidaritate caldă, expansivă cu româncele și românii, în lumea occidentală, mai ales după filmele anti-ceușiste „Dezastrul roșu“ (Belgia, l988) sau un „Cezar întârziat“, (Austria, 1986), dar și compararea, seară de seară, cu situația din țările vecine, unde conducătorii cedau, făceau concesii, atunci când oamenii își cereau drepturile, asigurau combustia emisiunilor noastre.
Regele Mihai era de multă vreme un simbol al rezistenței anti-comuniste. Jucase un rol vital, între 23 august 1944 până la abdicarea forțată din 1947, fiind custodele formulei de stat pro occidentale, întruchipată de Coroana României, încă nescoasă definitiv din istorie. Sau dacă această formulă devenise scadentă, încă nu știau românii și liderii lor istorici.
Exilul în Elveția, demnitatea și simplitatea cu care Regele a înțeles să rămână aproape de România, în condițiile în care autoritățile elvețiene nu-i încurajau exercițiul politic public, îi creaseră regelui Mihai un loc sigur, de lider național în așteptare, „in pectore“, mai mult decât în culisele scenei reale.
În fiecare an, de Crăciun, Regele se adresa prin Radio Europa Liberă ascultătorilor din România. Erau mesaje scurte de îmbărbătare, de tristă, dar nu resemnată obișnuință cu fatalitatea. Autoritățile americane ale Europei Libere acceptau aceste mesaje regale de Crăciun, care, la fel ca restul emisiunilor, nu puteau să îndemne la revoltă sau nesupunere civică.
„Americanii”, cum le spuneam noi generic, aveau suficientă înțelegere pentru criticarea sistemului politic din România, dar funcționa acolo și o foarte paradoxală, în fond complice, cenzură post-factum. Emisiunile erau transcrise și ascultate după difuzare, iar criticile cenzorilor, uneori severe, puteau fi interpretate și ca metode de încurajare, din moment ce ajungeau prea târziu.
În acest context, am solicitat responsabililor americani, la începutul lunii mai 1989, în plină ebuliție politică în lagărul comunist, permisiunea de a lua un interviu, mai amplu, pe teme politice interne și internaționale de actualitate, Regelui Mihai.
Joel Blocker, fost corespondent la Paris al revistei Newsweek, era un ziarist profesionist cu blazon. La fel, chiar dacă mult mai calm, venind dinspre zona cercetărilor militare, Ross Johnson, ca să nu mai vorbim de cel care l-a înlocuit în a două parte a anului pe Blocker, excelentul ziarist de la Los Angeles Times, ani de zile corespondent la Moscova, în anii primei descompuneri post-brejneviste, Robert Gillette.
„Americanii” au fost de acord. Împreună cu Nestor Rateș, directorul interimar al redacției române, după moartea lui Vlad Georgescu, în noiembrie 1988, am plecat la Geneva. Aici, dr. Nicoale Stroescu, directorul adjunct și apoi succesorul lui Rateș, ne-a înlesnit, printr-o persoană apropiată familiei, o întâlnire cu Regele. Ne însoțea, venind din Berlinul de Vest, Helmut Frauendorfer, scriitor și jurnalist originar din România, fost membru al lui Aktionsgruppe Banat, alături de Herta Müller, Richard Wagner and comp. El, la propunerea mea, urma să participe la interviu și să publice o versiune mai redusă în „tageszeitung“.
Discuția propriu-zisă a durat două ore. Vizita, aproape dublu. Am ajuns în fața casei, iar poarta era legată cu o sfoară, ca la noi la țară. Locuința era oarecum modestă, fie și pentru un Rege în exil, dar, în interior, confortabilă, radiind seninătate și bun gust. Un interior mai mult prietenos decât prosper. Portrete mari în ulei al Reginei Maria, al Reginei Elena și al Regelui Mihai copil, ferestrele generoase dând înspre peluza cu iarba nesigură a primăverii, canapelele de tip american, adânci, două-trei vase chinezești. Era alveola Regelui nostru după 40 de ani de exil. Regina, în pantaloni, volubilă, simpatică și practică, ca o burgheză scandinavă, ne-a turnat mereu ceai în cești, făcând glume și așezându-se direct pe covor, cu o vioiciune prea încurajatoare pentru plebeii intruși. Suntem, deci, în mai aprilie 1989. Pe-atunci, Regele era vizitat doar de un cerc restrâns de persoane și lideri ai exilului, locuința sa de la Versoix devenind loc de pelerinaj de-abia după 1990. Eram între primii jurnaliști din lume admiși în proximitatea imediată a fostului suveran al României.
Mi-amintesc cât de apăsătoare a fost emoția acestei întâlniri. Atât de buimac eram, încât n-am fost atent cu aparatul de înregistrat și calitatea sunetului n-a fost grozavă. Producătorii de la München s-au declarat foarte nemulțumiți de rezultat, la sosire.
Dar despre ce n-am vorbit? Despre viața din România, despre abuzurile autorităților comuniste, despre izolarea noastră în raport cu vecinii și Occidentul, despre 23 august 1944, greva regală de mai târziu, grațierea sau refuzul grațierii pentru generalul Antonescu, întâlnirea cu Vîșinski și impunerea actului de abdicare. Regele avea 68 de ani, cu eterna sa silueta sportivă, era bine dispus, chiar dacă cu acea măsură de îngândurare, tristețe laconică. Punea și el întrebări și voia să știe de la noi „cât a mai rămas“. Ne-a arătat Jeepul primit de la generalul Patton, în 1945, câteva albume de fotografii, ne-a întrebat dacă știm bancuri cu Ceaușescu, care, i s-a povestit, sunt încă savuroase, semn că nemulțumirea n-a atins cotele exasperării finale. Interviul la fost difuzat în două-trei emisiuni, în mai 1989 și a avut, am aflat, un mare ecou în țară. O versiune tipărită, mai scurtă, a apărut în „tageszeitung“ și ulterior în alte publicații occidentale. Acesta a fost primul amplu interviu politic al regelui, frontal critic la adresa regimului politic din România, după decenii.
Plecând spre oraș, în acea seară de primăvară elvețiană, promițătoare pe malul lacurilor altora, întunecată în imaginea noastră românească, am știut că acesta era un moment de cotitură. După patru decenii, Regele se adresa românilor cu un mesaj de încredere în viitorul mai bun al României, cu speranța cumpănită de înțelepciune, cu solidaritatea atât de încercată în singurătatea exilului, cu acea inefabilă competență empatică a suveranului care întotdeauna lasă să se înțeleagă mai mult decât spune. Interviul a fost transcris și tradus în engleză, pentru toate celelalte redacții est-europene ale Europei Libere și pentru țările din Uniunea Sovietică. O versiune în limba franceză a apărut în „Journal de Genève“, datorită prietenei mele Thérèse Obrecht, foarte apropiată de cauza românească în acei ani, corespondent vedetă la televiziunea elvețiană, inclusiv la Moscova, după 1990.
După Revoluție, înaintea primei încercări de revenire în țară a Regelui, de Crăciun, în 1990, Stelian Tănase a publicat interviul și în România. Am avut mai multe fotografii făcute atunci la Versoix, dar plecările și venirile repetate, gândurile nopții și fricile zilei le-au risipit în toate colțurile. Bănuiesc că a rămas înregistrarea discuției noastre și că ea se găsește încă în arhivă sonoră a Europei Libere de la Universitatea Stanford, din California. Vocile, imaginile, cuvintele rămân dincolo de timp, de viață și de moarte. Uneori, tot mai des, mă întreb, pentru cine, de fapt?
II. Întors din drum
În decembrie 1990, eram la București, în așteptarea vizitei regelui Mihai, înainte de Crăciun. Venisem de la München în orașul pe care în primăvara aceluiași an îl descoperisem în exercițiul reluat al libertății sale fulminante și apoi frânte, din Piața Universității. În primăvară, stătusem la Hotelul Continental, din aprilie până la începutul lui iunie. În fiecare noapte, eram în Piață, unde aspiram ideogramele noii revoluții. Le editam pe loc, văzând, auzind și înregistrând, urcam apoi la Intercontinental, unde, cu complicitatea telefonistei Magda, deșurubam receptorul și, cu așa-zisul „crocodil”, branșam casetofonul la înregistrarea celor 60 de minute ale serii. Sunam la München, unde producătorul Constantin Caragea, urmașul domnitorului și al diplomatului care a salvat sute de evrei în timpul celui de-al doilea război mondial, mă certa că sunt prea lung și am prea multe voci. Apoi, înainte de miezul nopții, în locul emisiunii lui Andrei Voiculescu, de-a lungul a 53 de zile, au intrat emisiunile mele din Piața Universității. Am plecat înainte de a veni minerii.
Revenisem, așadar, în decembrie 1990. Locuiam acum la Intercontinental. Am refăcut traseul ritualic, în jurul perimetrului sacrificial din Piața Universității, cu cruci noi de piatră în locul troițelor de lemn, am citit mesajele de pe pereții Universității, între care, „Monarhia salvează România“, care cred că mai există și azi. „Parcursul combatantului“, ca să zic așa, era umed, întunecat, depresiv. Amintirile, la un an de la Revoluție și șase luni de la revolta Pieței, erau încă jilave, dar oarecum inutile.
Către seară, am plecat spre Aeroportul Otopeni. Acolo era așteptat Regele, împreună cu Regina. Fusesem informat că a intrat în aeroport, a primit viza pe pașaport și, în câteva minute, coloana de mașini s-a pus în mișcare spre Curtea de Argeș. Regele și Regina voiau să viziteze necropola regală înainte de Crăciun. Prea multe nu se știau, sau, cel puțin, n-am știut eu.
În acea seară, de Ajun, fusesem invitat la slujbă, la Biserica Silvestru, de Părintele Galeriu, și apoi de Sorin Dumitrescu, în familia sa. Mai trăia foarte distinsa sa mamă, erau de față soția și sora, fiica încă mică, cu ochi mari de icoană. Un Crăciun predestinat, cu înfrigurarea caldă și tandră a tuturor așteptărilor.
În timpul zilei auzisem, ca de obicei, toate năzdrăvăniile posibile. Că un anumit general, eventual Stănculescu, e gata să folosească vizita Regelui pentru o nouă lovitură de stat, de această dată în favoarea monarhiei. Că sindicatele și Alianța Civică intenționau să declanșeze o grevă generală, tocmai pentru a bloca orașul, unde, nu-i așa, urmau să sosească trupele puciștilor pentru impunerea noului regim. Ani în șir, atunci, înainte și după Revoluție, acea postfactualitate sterilă, dar inhibantă, neabătută a comunicării. Dacă-i spunem „fake news”, coborâm nivelul de amplitudine al contrafacerii dominante în epocă.
În fine, în mașină, la un moment dat, pe autostrada spre Pitești și apoi pe drumul spre Târgoviște, apar soldați, se aud comenzi severe, se fac gesturi bruște. Automobilele, după o scurtă ezitare, fac stânga-mprejur. Mă trezesc și eu cu semnul schimbat, în direcția București. Trecem pe lângă aeroportul Otopeni, unde n-avem voie să oprim. Aflu doar că Regele și Regina au fost îmbarcați manu militari într-un Antonov 26 militar, cu piloți români, și expediați la Geneva. În cursul aceleiași nopți, îmi revăd acum însemnările, am stat multe ore de vorbă, în locuința Siminei Mezincescu, din strada General Berthlot, cu Prințesa Margareta, venită de mai multă vreme în țară cu acțiuni de caritate, și cu ambasadorul Danemarcei. Un om curajos și cordial, ulterior secretar general al MAE danez. D-na Mezincescu, bărbătoasă, mondenă, foarte conectată. Prințesa povestea repede în franceză și engleză, șocată de expulzarea familiei, dar stăpână pe sine, în plină acomodare cu România și politicienii ei.
Noaptea oficială și oficioasă a fost frământată de scandalul acestui episod irațional, urmat imediat de manipularea informației. Ba că piloții elvețieni erau beți, deci au fost necesari militarii noștri și o aeronavă antediluviană, ba că Regele ar fi forțat granița de stat, deși primise vize și trecuse cu onor frontiera, salutat respectuos de grăniceri și vameși. Și toate celelalte.
A doua zi am primit permisiunea să-l vizitez pe generalul Rozoleanu, comandantul dispozitivului militar care l-a întors din drum și l-a expulzat pe Rege. I-am luat un interviu la sediul din str. Nicolae Iorga, cartierul general, de sumbră amintire, al pașapoartelor. Generalul părea odihnit și pus pe glume. În realitate, un Moș Teacă, ca la carte. Cretin, șiret, alunecos, periculos. Versiunea lui, atât de ilară, încât a meritat difuzată cap-coadă și apoi transcrisă. Interviul a fost difuzat în aceeași seară la Europa Liberă și a apărut în cartea mea de interviuri Cutia Neagră, ed. Albatros, 1996. Agramat și manipulativ, Generalul vorbea mereu de „Domnu‘ rege” care a făcut și a dres, „împotriva poporului nostru”. Omul asuma cu mândrie patriotică întreaga operațiune, ascunzând implicarea directă a primului ministru Petre Roman și a președintelui Iliescu. Exclus ca ea să nu fi existat.
Ieșind de la generalul tembel, dar atât de potrivit și la locul potrivit, aflu că Andrei Pleșu și-a dat demisia din guvernul român în semn de protest față de înscenarea nopții trecute. A doua zi, la München, Ion Ioanid, colegul de radio și autorul extraordinarelor memorii „Închisoarea noastră cea de toate zilele” îmi spune că interviul cu generalul R. intră în antologia universală a propagandei delirante. Cu cât mai stupidă, cu atât mai eficientă. Dar de toate aceste lucruri, ne-am dat seama mai târziu. Nici azi nu suntem dumiriți.
III. O vizită la Europa Liberă
În decembrie 1991, Regele Mihai și Regina Ana au vizitat sediul de la München al Europei Libere. Trecuse un an de la (prima) interzicere a Regelui din România. Atmosfera era sărbătorească, dar sobră. Toți redactorii, crainicii, producătorii Europei Libere erau pregătiți pentru o întâlnire istorică. Simțeam că ne revedem nu doar suveranul în exil, colaboratorul de Crăciun și „raisonneur”-ul undelor scurte ale Europei libere din ultimile decenii, dar eram pregătiți parcă pentru întâlnirea decisivă a vieții noastre cu trecutul țării. Și noi în exil, precum Regele. Și noi îndoiți de dorul de țară, frustrați de refuzul normalizării ei. Întâlnirea Europei Libere cu Regele Mihai, pentru prima oară față în față, a fost tulburătoare.
„Americanii” împărtășeau emoțiile românilor. Președintele posturilor Free Europe și Liberty, atotputernicul Gene Pell, i-a primit pe Rege și Regină cu deplină curtoazie, ba chiar cu acel dram de modestie ipocrită a americanului defectiv de monarhie, fudul și nițel complexat din acest motiv. Ceilalți, americani și alte seminții caucaziene sau nu, ieșiseră la ferestrele radioului și pe coridoare să-l vadă pe King. „Gorgeous”, striga negresa foarte simpatică, și deci mai plinuță, Daisy, de la IT. Ungurii, polonezii, bulgarii, rușii dădeau și ei târcoale ceremoniei românești, atât de bizară, în fond. Toți vecinii noștri aveau în urmă o revoluție, mai precis o schimbare eminamente pozitivă, cu Havel, Walesa, Elțîn etc. la cârmă, cu împliniri mai multe decât iluzii înșelate sau suspendate. Doar noi avem un Rege expulzat, o revoluție întreruptă, după jertfa celor 1100, o nouă iarnă pe vechile dureri. Regele și Regina au trecut în revistă echipajul Europei Libere. Au intrat în birouri. Întâlnire mișcătoare cu Mircea Carp, fost coleg, aproape, cu Mihai la liceul militar de la Mănăstirea Dealu, cu prințul și istoricul Mihai Sturza. Cu noi toți, românii, evreii, grecii, armenii, sașii și germanii acestei Românii remanente, o navă a lui Noe, epitom de dificile experimente ale libertății expatriate.
A fost, mai ales, întâlnirea cu Dolly Steriopol, dactilografa la pensie, cea mai frumoasă femeie din București, înainte de 1947, prietenă mondenă a fostului suveran flăcău. Vedeta primelor pagini din „Tout Bucarest“, în mașinile decapotate ale Regelui între Sinaia și cutare cofetărie din Făgăraș, de neocolit pentru amandine și savarine. Dolly, blondă cu ochi verzi, nepoată de amiral, pe jumătate ucraineancă albă, a rămas în țară, după plecarea Regelui. Doar pentru că i-a fost aproape, a făcut patru ani de închisoare politică grea la Râmnicul Sărat și Târgșor. A emigrat cu mama ei la sfârșitul anilor ‘6o, prin așa-zisul „efect Coandă“. Henry Coandă, marele inventator al motorului cu reacție, sedus și repatriat de Ceaușescu, fost membru al patriciatului bucureștean a reușit, prin presiuni sentimentale la adresa dictatorului, să obțină pașapoarte pentru câțiva din prietenii lui de tinerețe, între care și Dolly.
Dolly a fost angajată la Europa Liberă de Noel Bernard, la rugămintea Regelui, se spunea. Ani în șir, vară de vară, Dolly și mama sa plecau la Versoix, și se instalau pe malul opus al lacului unde locuia regele. Urmărea ore în șir, cu binoclul, mișcările din spatele perdelelor regale, doar-doar îl întrezărea pe iubitul de altădată. Revederea lor din 1991 n-a fost spectaculoasă. L-am urmărit atent pe Rege, Dolly era oricum topită. Regele îi întinde mâna, firesc. „Ce mai faci, Dolly?“. Dolly se înclină ireproșabil, Regina îi zimbește cu subînțelesuri. Biata Dolly, vecina mea de apartament din Elisabethstrassee 24, în Schwabing, mi-a spus în aceeași seară că nu voia decât să dispară, să se facă una cu trecutul, pentru totdeauna.
Regele a ținut un discurs demn și ferm. Ca unul care l-am întâlnit în 1989, și deci, să admitem, îl cunoșteam mai bine decât colegii mei, am fost desemnat de conducerea radioului să-l primesc, dimineața, la intrarea principala din Englischer Garten. L-am condus apoi după-amiază, la mașină. Era deja întuneric. Am rămas câteva clipe împreună în holul radioului, așteptând-o pe Regină. „Nu-mi place iarna“, spune brusc Regele. „Probabil pentru c-ați plecat iarna din România, în 1947, și ați fost alungat din nou iarna, din România, anul trecut, Sire?” Spun aceste cuvinte și știu imediat că am depășit, oarecum, măsura. Mă privește atent și apoi, imediat, preocupat. „Da, poate.”
IV. În România, de Paști
Aprilie 1992. Premierul Stolojan, de fapt regimul Iliescu, într-o faza de acalmie impusă, după mineriade și exerciții liber alese de neocomunism, acceptă vizita de Paști în România a cuplului regal. Gazdele oficiale sunt înalții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Programul e restrâns și dens. Suceava, Mănăstirea Putna, cu noaptea de Înviere, apoi în Duminica de Paști, sosirea la București, popas la biserica Sf.Gheorghe, cu slujba, înnoptare la Hotelul Continental. A doua și ultima zi, vizită la mănăstirea și mormintele Regilor și Reginelor de la Curtea de Argeș, întoarcerea la București și plecarea spre Elveția.
Aflu de planul vizitei, după ce primesc invitația de a mă alătură suitei regale. Membrii ei, Regele, Regina, Constantin Brâncoveanu, urmașul voievodului, profesor de istoria Rusiei la universitatea din Manchester, consilier personal al Regelui, doi ofițeri de protecție personală puși la dispoziție de Casă Regală britanică și fotograful unei mari agenții internaționale. Sunt singurul jurnalist acceptat. Voi face reportajul complet al vizitei, pentru Europa Liberă. Sosesc în Elveția în Vinerea Mare, cu o cursă München-Geneva. Deasupra Alpilor se defectează aerul condiționat. Noroc cu zborul scurt, pentru că atmosfera în avion e irespirabilă, în jur de 40 de grade. Îmi spun că această călătorie începe prost, dar ce bine că se întâmplă acum, poate așa scăpăm de ghinion în Romania. La Geneva, sunt așteptat de un domn simpatic, portughez, care se recomandă valetul regelui. Ne urcăm într-un Subaru 4×4, faimoasa mașină veche și credincioasă a fostului Suveran. La Versoix, unde revin după trei ani, o revoluție și o expulzare reînnoită, de la primul interviu, îi cunosc pe companionii de călătorie. Prințul Brâncoveanu, jovial, cultivat, politicos, cei doi englezi înalți, roșcați, pistruiați, musculoși.
La cina frugală, cu supă de legume, pește fiert și vinul portughez dulce cu dop de metal, apar, bineînțeles, oarecum neliniștiți, Regele și Regina. „Domnilor, plecăm mâine, așadar, în România”, spune Regina Ana, abia stăpânindu-și emoția. „V-am invitat aici, mai devreme cu o zi, ca să discutăm ultimele amănunte ale vizitei”. Regele ne privește oarecum amuzat și aștepta să ne jucăm rolul. Prințul Brâncoveanu descrie situația din țară și din estul Europei, apoi eu sunt convocat să fac o analiză a societății românești, a schimbărilor politice, a stării de spirit în așteptarea vizitei regale. Regele și Regina au informații că s-ar pune la cale o demonstrație anti-monarhică. Contrazic, în lipsa de date concrete. „Sunteți invitații oficiali ai Guvernului, lumea va așteaptă cu dragoste și încredere, nu cred că cineva riscă să se pună de-a curmezișul”. Cina se termină repede. Mâine plecăm în zori, la ora 6, cu un avion privat. La 5, părăsim locuința, la 4, scularea. „Dacă vă e foame în timpul nopții, căutați în frigider”, ne indică, cu familiaritatea ei stenică, Regina.
În spate își fac de lucru valetul și camerista, amândoi, înțeleg, plătiți de familia regală a Danemarcei.
Majestățile lor se retrag la culcare. Rămân cu prințul Brâncoveanu și trăgătorii de elită. Între ei, eu cred că știu cel mai bine, totuși, România, despre care scriu în fiecare seară, de aproape 10 ani, și unde, după decembrie 1989, revin practic în fiecare lună. Brâncoveanu vrea să afle cum arată opoziția politică, ai cărei lideri îl vor întâlni duminică pe Rege. Vrea să evalueze șansele unei posibile monarhii constituționale în România și cere explicații legate de guvernul „tehnocratului” Stolojan. Băieții musculoși, pe post de îngeri păzitori, desfășoară hărți ale Bucureștiului, cu Piața Revoluției și a arterelor centrale. Ne asigură că singuri, fără armă, pot să țină la distanță până la 50 de persoane, în cazul unui busculade sau al unui atac al neașteptat. Le descurajez îngrijorarea, deși n-am nicio certitudine în legătură cu organizarea și funcționarea dispozitivului de protecție al statului român. Ne despărțim. Eu înnoptez în camera prințesei Margareta, agreabilă, caldă, plină cu fotografii din liceu și studenție ale Alteței Sale Regale. Iarăși o senzație tare, ca și cum n-ar fi fost de-ajuns și așa.
„Așadar, mâine, îl însoțești pe Regele Mihai în România, în prima sa vizită care pune cu adevărat capăt exilului”, îmi spun. Număr minutele, nu reușesc să citesc și, în cele din urmă, cobor în sufragerie, făcând uz de permisiunea accesului la frigider. Se face ora trei. În liniștea nopții, aud zgomote de pași, voci, șoapte. Bănuiesc că nimeni nu poate dormi într-o astfel de noapte. La ora patru, pregătit de drum, frânt, cu cearcăne, dar dopat de chemarea strălucitoare a zilei, cobor cu valijoara în sufragerie. Îmi fac o cafea și aștept. Aud pași grei și, brusc, îl văd în fața mea pe Rege, în halat și pantofi de casă. Eu, paralizat de insolitul întâlnirii. Își face un ceai, mă întreabă dacă doresc ceva anume. Sunt atât de intimidat, încât abia reușesc să bâigui câte ceva. Din camera de alături, se aude un zgomot de fax. Regele revine cu doi foi în mână și mă roagă să le citesc. Era mesajul de salut și de bun venit în România al Ligii Studenților. Liric, bine formulat, foarte emoționant, îndeosebi în context. Îl citesc greu, cu intonații involuntare. Regele privește lung și spune: „Deci, mergem în România. După 48 de ani. Dacă tinerii mă așteaptă, sunt încrezător că va fi bine.” Se retrage.
Între timp, coboară Regina, Constantin Brâncoveanu și foștii ofițeri SAS. Le aflasem povestea cu scene antiteroriste din Ulsterul anilor 7o, cu o seară înainte. Nimeni nu vorbește, doar zgomotul ceștilor de cafea și de ceai. Apare și Regele. Bagajele sunt duse la mașină, iar în holul casei, valetul și camerista în costume de ceremonie, ca în filmele englezești, (the remains of the day…) se înclină și au ochii în lacrimi. Pentru prima oară, fac oficiile de menaj pentru un Rege și o Regină gata să dea un exil pentru un regat. Regele își conduce automobilul, ca de obicei. Pe stradă matinală, vecinii își duc laptele și bagheta acasă, fac semne discrete și politicoase cu mâna, ca și cum ar ști ce se petrece. Aflu că ziarele de cartier anunțau cu litere de-o șchioapă întoarcerea în România a celui mai celebru vecin.
La aeroport, în jurul avionului, mai multe persoane din anturajul elvețian și britanic al Regelui, între care cei care au organizat vizita. Avionul pornește. Mi-l amintesc pe extraordinarul arhitect și intim al regelui, dl. Badic, în primul rând. Un Gulfstream de 10-15 locuri, cu doi piloți elvețieni, dar oarecum vorbăreți. Aflu că tocmai s-au întors din Kazahstan cu șeful firmei Nestlé, aseară. „Știți cu cine sunteți acum?” „E, sigur, cu fostul Rege al României. De fapt, ce faceți în România?” Îi răspund, cu toată solemnitatea de care sunt în stare, că e una din marile zile istorice ale României. Regele Mihai, alături de Regină se întorc acasă, invitați și așteptați de întreaga țară, după 44 de ani. „Îl mai cunoaște cineva?”. „Veți vedea cu ochii voștri”. Îi rog ca în momentul intrării în spațiul aerian românesc, înainte de mesajul primului turn de control, să-mi facă un semn. Vreau să înregistrez mesajul. Ușa va rămâne mereu deschisă, între piloți și noi. Regele privește lung pe fereastră. Regina vorbește cu Brâncoveanu, glumește. Simt că vrea să risipească emoția adâncă a Regelui. Fac primele interviuri. Doar cu Regina și Constantin Brâncoveanu. Trecem deasupra Münchenului, apoi Salzburg și Budapesta. Intrăm în țară prin nord, deasupra Oradei. Aici, piloții îmi fac semn. „Să nu va faceți iluzii, controlorii de zbor nu au mesaje, dau doar coordonate”, îmi spune unul din ei. Mă-ntorc la locul meu. După vreo cinci minute, sunt chemat urgent în cockpit. Tocmai a vorbit controlorul român. I-au comunicat că vrea să-l audă și să-l înregistreze cineva de la Europa Liberă și omul a închis încurcat. Bun. O lăsăm așa, nu ne mai complicăm.
Coborâm la Suceava. Ziua e blândă, cu lumina gri și joasă. În holul aeroportului, așezat la o masă plină cu ștampile, generalul Suceavă, șeful dispozitivului de pază și protecție, pe durata întregii vizite. Greoi, intuitiv, cinic, în fond cumsecade, dar sub multă zgură, cu umor milițienesc autocritic, forțând familiaritatea, dar oprindu-se la timp când n-are cu cine. Către Putna. Pe drum, mai mulți polițiști decât oameni. Cei mai mulți, descumpăniți de sirene și girofaruri. Nu cred că știau cine trece prin satele lor. Brâncoveanu îmi face un reproș blând. Unde e entuziasmul pro-rege de care vorbeai aseară? Mai vedem. La Putna, mare sobor preoțesc, cu Arhiepiscopul Pimen, înconjurat de doi-trei civili vioi, care fac repede aluzii proamericane și promonarhice, fără să le ceară nimeni. „Intelligence monahal”, glumesc cu englezii vigilenți.
Dar dincolo de preoți și băieții cu ochi albaștri, sute de țărani în costume populare, încărcați cu ștergare și flori. Regele și Regina se pregătesc de slujba de Înviere. Prințul, jurnalistul, englezii, generalul, o traducătoare frumușică și poticnită și proamericanii promonarhici, de împrumut, rămân în pivnița mănăstirii, cu gustări și șnapsuri. În așteptarea Învierii din biserică, noi, însoțitorii din subsol, ne descoasem, ne luăm măsura. Suceavă și oamenii lui îi provoacă pe englezi. „Mă, băieți, voi deci n-aveți arme. Nici nu știu de ce-ați mai venit, zău așa”. Englezii își cer scuze și dau asigurări că sunt și ei buni la ceva, probabil. „Hai să facem un Skanderberg atunci”, propune Suceavă. Apare un zdrahon congestionat în civil, își suflecă mâneca ca înainte de injecția în venă, trage aer în piept, își încleștează fălcile. Englezul îl răpune instantaneu, cu un zâmbet jenat. Oamenii lui Suceavă schițează figuri de jujitzu, nu se dau bătuți. Remarc că țuica pe stomacul gol provoacă o stare de bună dispoziție bătăioasă la români și de descumpănire uimită la englezi. În câteva mișcări, englezii noștri culcă doi-trei-patru ciobănași mioritici la pământ, cu menajamente și scuze. Suceavă se dumirește, acceptă înfrângerea, își exprimă formal admirația: „Gata, m-am lămurit, sunteți buni, măi, englezoilor – nu tradu asta, dragă – dar fără noi și armele noastre, sunteți pierduți mâine la București”. Ne despărțim prieteni. Între timp, bat clopotele de Înviere.
Dimineața de Paști, la Putna. Irealitatea sărbătorii. E ca în Rai. Curat și luminos. Coșuri cu ouă roșii, cozonaci, mulți țărani foarte frumoși și bucovinence ca niște zeițe. E și Sofia Vicoveanca, înconjurată de episcopi și stareți. Curtea mănăstirii, plină acum cu de mii de oameni care-și aclamă în sărbătoare Regele. Suceavă și băieții lui, nicăieri. Au plecat în toiul nopții la București, pentru că trebuie să-l aștepte pe Rege la aeroport. Scrofuloși la datorie, buni încasatori.
Avionul nostru decolează dinspre Suceava spre București. Piloții, care au dormit și ei la Putna, nu prea mai au cuvinte. Au aflat acum cu cine și de ce suntem aici. În avion, Regina mă roagă să-i spun când zburăm deasupra Palatului Peleș. Nu știu de ce-i promit, pentru că zburăm la înălțime și nici măcar nu știu dacă zburăm deasupra Văii Prahovei. Regele, foarte destins, repetă anecdota spusă, se pare, de Iorga, copiilor din clasa regală odinioară, cu Constantinescu Porcu, încurajat da faptul că și pământul are, la rândul lui, doi poli. „Și se-nvârtește, se-nvârtește”, repetă Regele amuzat. Un fel de istorioară a corupției interbelice duioase, preț de un un pol-doi. N-am prea înțeles bancul, dar mă prefac că râd.
Constat, pentru mine însumi, cum butada asta de altădată îl amuză acum pe Rege cu precizia reacției celor care au ascultat-o atunci, mai mult decât poanta propriu-zisă. Era, poate, o formă de apărare în fața emoțiilor copleșitoare de-acum.
Deasupra Bucureștiului, 26 aprilie, 1992, ora 12. Duminică de Paști. Pilotul mă întreabă ce e acolo, jos, cu pata aia mare și neagră, chiar la capătul pistei, în dreptul salonului oficial. Sunt oamenii care-l așteaptă pe Rege. Când coborâm mai mult, se văd mii de oameni pe platoul din față aerogării. E toată lumea bună a Capitalei. Octavian Paler, Sorin Dumitrescu, Gabriel Liiceanu, Ștefan Aug. Doinaș, Geta și Gabriel Dimiseanu, actori și sportivi celebri. Agățați cu voia și fără voia lor de Mitul Regelui. Mai mult decât de Regele real, al ultimului trecut al normalității pre-comuniste, de Regele posibil al noii irealități post-comuniste. Mitul ne e mai aproape decât personajul propriu-zis. Ca și cum Regele singur ne-ar fi putut scoate vreodată din marea noastră încurcătură, din care nu putem, dar, poate nici nu vrem să ieșim decât prin miracol. Atmosferă copleșitoare. Lacrimi, mesaje întretăiate de elocvență sentimentală și nervozitate greu disimulată.
Oamenii își salutau Regele cu un fel de bucurie vehementă, care, în traducere, putea să însemne „cui ne-ai lăsat până acum, ce-ai de gând cu noi?“. N-am mai trăit vreodată o asemenea stare colectivă de transfigurare și chiar levitație. Ne-a însoțit de-a lungul întregii zile la București, chiar și la propriu, când limuzina verde a Regelui și Reginei a fost, practic, purtată de brațe, a plutit pe bulevardele orașului ca un dar ceresc, ca o cometă rară, prinsă la timp de pământeni, purtată de dragostea și puterea regăsite ale oamenilor. În așa fel încât, la biserica Sfântul Gheorghe, mașina verzuie, un Mecedes 280 SEL cu tablă groasă, arăta ca o oală de cupru bătută răbdător de făurari, sau ca o bucată de mătase mângâiată de prea multe brațe drăgăstoase.
Pentru că noaptea de la Putna ne „apropiase”, nu-i așa, în dezordinea de la Otopeni, am nimerit în automobilul generalului Suceavă, un Renault 9 Chammade, la invitația acestuia. Am stat pe bancheta din spate. În față, generalul, în civil, șoferul lui, în costum de subofițer de poliție. Mașina, gri sau albastru închis, fără însemne. Era a treia din coloană, după autoturismele poliției propriu-zise. Limuzina Regelui, a lui Brâncoveanu și a englezilor, în urma noastră. În mașina noastră, generalul Suceava se răstește esopic la stație, ca în taxiuri, și putea fi auzit. El era „no. 3”, un altul „no.2”, a apărut chiar și „no. 1”, dar pentru puțină vreme. Nu i-am putut identifica. Mârâiau toți la fel, cu paraziții de rigoare. Suceavă mi-a dat să înțeleg că sunt șefii supremi ai poliției și jandarmeriei. Și SRI? „Nu e treaba lor, e exclusiv treaba noastră, să fim serioși“, și-a șoptit încrezător în barbă șeful misiunii. Subofițerul de la volan îl îngâna șăgalnic, se vedea că face parte din familie. Pe-o parte și pe alta a drumului, mii de oameni entuziasmați.
Brusc, la aeroportul Băneasa, înaintea intersecției spre Pipera-Ion Ionescu de la Brazi, mașina din capul coloanei oprește fără motiv. Suceava acceptă situația, ca și cum n-avea de ales. Nu i-a dat nimeni vreun ordin prin stație. Generalul mă privește peste umăr și-mi spune: „ei, aici, trebuie să luăm o decizie. Ni se comunică că la Arcul de Triumf PRM-ul lui Vadim a scos câteva autobuze cu sute de oameni pregătiți să-l agreseze pe Rege și să-i interzică intrarea în București. „Nu putem risca așa ceva”. Întorsătura mi se pare neverosimilă. În jur, după aeroportul Otopeni, mulțimea asta imensă și fericită care-l aclamă pe Rege și, acum, asta. Coloana stă pe loc. Vin spre noi cei doi englezi și Brâncoveanu. Află despre ce e vorba, cer detalii și verificarea situației. Generalul insistă s-o luăm la stânga, și să intrăm în București pe la Ambasada Chinei, ocolind „pericolul“ de la Arcul de Triumf. Pauza se prelungește. Pe lături, oameni, curioși și intrigați, rup rândurile și se apropie de mașină regelui.
Englezii se privesc rece, se duc la Rege și se întorc cu mesajul lui pentru Suceavă. „Ne continuăm drumul înainte spre Fântâna Miorița și Arcul de Triumf, orice-ar fi. Acesta este traseul acceptat și agreat cu autoritățile române”. „Nu-mi asum riscul unei ambuscade”, răspunde casant generalul. „Noi îl asumăm”, dau replica englezii, cu un licăr crud în privire, în care am citit rapid, și bănuiesc că n-am fost singurul, episodul pumnilor iuți din cavele Putnei. Suceavă, în absența zgomotelor hârșâite ale stației, comunică scurt pe un alt telefon al mașinii, din acelea cu care Toma Caragiu vorbea din Volga neagră în „BD la munte și la mare”. „N-am ce să le fac”, se screme la telefon, teatral, generalul asudat, „asta vor”. „Mai spune-le, adaugă Brâncoveanu, „că dacă nu ne lăsați să trecem sub Arcul de Triumf, Regele a hotărât să ne-ntoarcem imediat la aeroport și să anunțăm că vizită a fost anulată de autorități”. Suceavă cedează. Peste câteva minute, demarăm spre Arcul de Triumf. „Vedeți voi pe dracul acolo”, îmi aruncă peste umăr, iar subofițerul dă din cap și el foarte mâhnit, ca și cum ar vrea să adauge: „inconștienților, nu vă mai jucați cu focul”.
La Arcul de Triumf am avut cea mai glorioasă experiență posibilă. Oamenii au oprit convoiul, dar cu dragoste, euforici. Au dat lanțurile la o parte, în ciuda polițiștilor pierduți cu firea, și au îndemnat mașina Regelui să treacă pe sub Arc, ca noul învingător, primul după exemplul bunicului Întregitor. În acel moment, un strigăt de satisfacție generală. Era ultima, sau prima victorie regală, după decenii de republică comunistă. Atunci, de-abia, și acolo.
Pe Suceavă îl trec toate sudorile. Pe Kiseleff își schimbă brusc mina, mă tutuiește repede, ceva de genul „măi, Emile, ți-am spus eu că suntem un popor extraordinar”. Șoferul cere permisiunea să-și dea jos jacheta de polițist: „șefu‘, eu trec la civili, la monarhiști, o las pe asta cu uniforma, acum am trecut în altă eră”. Suceavă râde zgomotos, eu mă amuz strâmb, ca într-un film cu tâmpiți în care am nimerit împins din sală pe ecran, de hazard. Și așa a fost calea regală a întoarcerii cuvenite a Regelui în Capitala României.
La Sfântul Gheorghe, în biserică, dl. Corneliu Coposu, surorile Brătianu, episcopi și mulți preoți, Prințul Nicolae, un copil de 9-10 ani cu ochi vii și un surâs cuceritor, monarhiști, jurnaliști. După slujbă, mergem la Hotelul Continental. Aici, Regelui și familiei i se rezervase un etaj, nouă, o suită. Erau programate întâlniri cu oamenii politici, șefii opoziției democrate. În fața hotelului, deja mii de oameni. În Piața Revoluției, învecinată, alte mii. O stare de neliniște și freamăt jubilator, dar nerăbdător, plutea deasupra mulțimilor în duminica de Paști, în așteptarea Regelui. Într-una din camere, mulți generali și colonei foarte politicoși, care, cu draperiile trase, fac planuri cu voce scăzută. Eu și Brâncoveanu stăm în anticamera Regelui, cu englezi cu tot. Forfota mulțimii răzbate tot mai adânc. „Regele Mihai, Regele în țară”, se strigă tot mai nervos.
În program nu figurează un discurs al Regelui, ci doar întâlnirile cu d-nii Coposu, Rațiu, Câmpeanu. Apar, la un etaj mai jos, Ana Blandiana, Ion Caramitru, Petre Mihai Băcanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Părintele Galeriu. Băcanu și Caramitru îi propun lui Brâncoveanu ca Regele să vorbească din balconul Comitetului Central, acum sediul Senatului, închis de Paște. De-acolo a plecat tiranul, acolo se întoarce Regele e ideea. Discuții, nervi. Cineva spune că orice forțare a balconului puterii echivalează cu o lovitură de stat. Cu atât mai bine, spun unii. Regele nu are parte de aceste discuții, ci doar de concluziile lor, care se lasă așteptate. Și apoi, întreabă cineva, cum traversăm Piața Palatului? Prin tunel, ăla făcut de securitate. Regele în tunel? Imposibil, se aud vociferări. Apare și generalul Suceavă. Îl luăm „en petit comité”, împreună cu Brâncoveanu.
„Domnule general, ideea este că Regele trebuie să se adreseze oamenilor. Un discurs din balconul hotelului, singurul balcon care dă spre calea Victoriei și Telefoane e cea mai bună idee. Altminteri, mulțimea tot mai enervată va fi convinsă că Regele fie nu vrea să vorbească, fie e împiedicat. Nicicum nu e bine”. Suceavă ne anunță cu tonul ridicat că anume camera cu balconul e ocupată de un italian, un om de afaceri care stă aici de luni de zile. E plecat acum din București, are bagajele și pijamaua împrăștiate peste tot. Directoarea hotelului confirmă lipsa oricărei alte variante, îngrozită nu atât de situație, cât de foiala generalilor din jur. „Nu pot să-i violez italianului domiciliul”, conchide sec Suceavă. „Dă-l afară din cameră și bagă-l în istorie”, îi răspund atunci, spre amuzamentul prințului Brâncoveanu și angoasa definitivă a doamnei director. Suceavă reflectează pe fundalul sonor al miilor de oameni care clamează „Regele în țară”. Între timp, se aude, tot mai distinct, „Iliescu afară”. „Bine, scoateți boarfele italianului, curățați camera. Deschideți balconul. Câteva minute, Regele să-i salute pe oameni. Nu înțelegeți că nu avem aprobare pentru un discurs?” „Bun, domnule, spuneți-le atunci dumneavoastră oamenilor din piețe acest lucru și rugați-i să plece liniștiți la casele lor, că doar e duminica de Paști”, sugerează Brâncoveanu.
Regele ne convoacă, pe Prinț și pe mine, pentru redactarea unui discurs. Trebuie să fie scurt, precis, fără retorică pompoasă sau incitare la noi revoluții sau lovituri de stat. E ca și cum ai ruga vulcanul, înaintea primei erupții, să-și amâne emisia de lavă, printr-un discurs bine ticluit. Asta e impresia. Brâncoveanu, care-l cunoaște bine pe Rege, așterne pe hârtie, cu pixul, cu litere mari de tipar, citibile, propoziții scurte și miezoase. Eu sugerez ca după fiecare propoziție, Regele să adauge: „Hristos a înviat”. În felul acesta, Piața va intra în rezonanță cu sărbătoarea divină și cea omenească, suprapuse fericit în epifania Regală. Regele acceptă discursul. Face mici adăugiri, mai taie câteva lucruri. Sunt uimit. Toate modificările aduse sunt binevenite. Îl credeam captivul acestui tumult, complet depășit de împrejurări. Nu, s-a concentrat imediat și a avut pe balcon cel mai bun discurs posibil. Prințul Nicolae a fost adus și el pe balcon și ridicat în brațe, alături de Rege, de părintele Iustin Marchiș. Fotograful de la Magnum și eu, fiecare cu aparatul lui, stăm în câte un colț al balconului. Incantația, efuziunea, fuziunea sunt incandescente. Când Regele spune „Hristos a înviat”, replica mulțimii „Adevărat a înviat” e ca un ecou din adâncuri al resuscitării. Atmosfera e irespirabilă. O tulburare infinită. După acea, în culisele camerelor de hotel, un zvon. Patriarhul Teoctist ar vrea să ciocnească un ou roșu cu Regele și, apoi, să-l invite la Cotroceni, pentru aceeași operațiune, alături de Ion Iliescu. Zvonul pare absurd, dar nu-i exclud justificarea. O singură scânteie ar fi fost de-ajuns ca un milion de oameni vrăjiți de Rege și de propria lor reînviere să pornească spre Cotroceni. Regele n-a sugerat defel, ba chiar a contrazis imediat orice tentativă de transformare politică a momentului, împotriva legilor țării. Sunt și contra-argumentele. „Așa cum Constituția din 1991 a exclus un referendum republică-monarhie, așa cum comuniștii l-au izgonit pe Rege împotriva legii în 1947, așa cum comunismul și abolirea lui s-au făcut prin lovitură de stat, tot așa, mântuirea nu se scoate la licitație, și nici nu poate fi rezultatul interpretării actelor normative în vigoare”. Discuțiile pe această tema au avut loc, intens, și în acea seară, și mult după aceea. Însemnările mele le mărturisesc doar existența, nu și eficiența.
Lunea de Paști, la Curtea de Argeș. Spectacolul acesta al oamenilor de toate vârstele, îmbrăcați de sărbătoare, cu steaguri, ulcioare, iconițe, ramuri de salcie în mâini și lacrimi pe obraz.
O stare de comoție colectivă, miraculoasă, ca și cum s-ar fi deschis un adânc al ființei românești, pentru câteva clipe. La mânăstire, iar episcopi, dar și îngândurare la mormintele Regilor Carol și Elisabeta, Ferdinand și Maria. Generalul Suceavă, aparent complet convertit. Poartă o cravată cu însemnele coroanei norvegiene. Spune c-a primit-o de la colegii din Oslo și că n-a îndrăznit s-o afișeze până acum. Dar acum… „Hristos a înviat, Majestatea Voastră”, suspină generalul ciocnind oul roșu cu Regina Ana, care-i răspunde după datină, dar cu privirea ei amuzat burgheză, deloc sentimentală.
La Otopeni, înainte de plecare. Mai puțini oameni ca la sosire, dar, oricum, sute. Piloții îl primesc și-l privesc pe Rege cu „Ehrfurcht”, spun germanii, cu spaima reverențioasă, să zicem. Acum, după 48 de ore în România, știu precis cine a stat în avionul lor, între un oligarh elvețian și unul rus, pe traseele noii Europe. În avion, după decolare, unul din piloți mă chemă în cockpit. Cineva din turnul de control vrea să transmită un mesaj și a sugerat să-l înregistrez pentru Europa Liberă. Acum e invers decât la sosire. Deschid aparatul, vocea din radio, în ochiul de veghe al Gulfstreamului răsună ca un fel de poem eroic. „Noi, controlorii de zbor, piloții și stewardesele din România, îl salutăm pe Majestatea Sa, îi mulțumim pentru această trezire nouă la viață și-l așteptăm să se întoarcă acasă pentru totdeauna”. Nu cred că în eterul ultraparcelat al piloților și turnurilor de control ale zborurilor a mai răsunat vreodată o astfel de incantație, între pământ și ceruri. Piloții care nu înțelegeau nimic își pierdeau încet cumpătul. Voiau să audă, în sfârșit, coordonatele de zbor. N-aveau cum să știe ei. Până una alta, navigăm într-o libertate absolută. Cu Regele în România, niciodată o libertate mai pură, mai puțin amenințată, dar și mai ireală. Dar și într-o deplină, totuși, cunoștință de cauză.
Ultima seară, ultima noapte, la Versoix. Regăsim casa Regelui, ca un muzeu al lumii dinaintea erei noastre. După 48 de ore de triumf în România, totul pare strâmt, surd și mut. Dar la masă, avem cu toții senzația, Regele, Regina, Brâncoveanu, englezii și jurnalistul, că auzim chemarea miilor de glasuri, ca printr-o pâlnie din adâncuri marine. Așa cum se aude vuietul marii în scoică, ajungea la noi în surdină un coral profund al bucuriei și suferinței, rezumatul filtrat, mental, dar parcă și acustic încă, al marii comuniuni.
În timpul cinei, sună telefonul.
Răspunde Regina, vorbește englezește. Îl chemă, revenind, pe Rege: „Du-te la telefon, Michael, e Juan Carlos, Regele Spaniei, vrea să te felicite”. Regele se supune și, cu receptorul în mâna, mai mult privește decât vorbește. Se-ntoarce, se așază la masă și spune doar atât: „E vărul nostru bun și apropiat. Am vorbit puțin și cu Regina Sophia. Au spus că au fost martorii unui miracol de Paști în România, chiar dacă doar la televizor. Sunt fericiți pentru noi. Ce vrei, familia tot familie…” Regele își strânge nesigur șervetul în mâini, cu un gest jenat, de țăran călugăr care-și face doar datoria cu nesfârșită credință în Dumnezeu și poporul lui.
A căzut cortina. S-a lăsat, pentru ultima oară, iarnă adâncă.”
Articol preluat cu acordul autorului, căruia îi mulțumim pentru șansa de-a-l cunoaște mai bine pe cel care ne-a fost REGE.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
