Am încercat-o pe pielea mea. N-am visat niciodată la ea. Am vrut s-o înţeleg de la alţii, am căutat s-o învăţ ca pe o lecţie, s-o asimilez. Am vrut să mă adaptez, să vorbesc în limba ei, să trăiesc după obiceiurile ei. Am dat greş. Încă o mai doresc…
Experienţa personală
Nu am învârtit globul şi n-am ales ţara în care să emigrez cu ochii închişi, însă nici departe n-am fost de acest lucru. Am optat pentru o insulă tropicală, cu 365 de zile însorite, cu o comunitate solidă de englezi, cu salariu minim pe economie decent. În câteva luni am plecat, fără nicio umbră de regret şi cu un ocean de speranţe.
În primul minut când am coborat din avion, aşteptările mi s-au spulberat. Visând să găsesc paradisul, am dat peste o bucată de pământ negru şi oameni obişnuiţi, cu preocupări dintre cele mai banale.
În spatele munţilor oglindiţi în ocean, al apusurilor africane şi al plajelor cu nisip de aur am descoperit sărăcia, disperarea, goana după locuri de muncă, înşelăciunea, pasivitatea şi plângerile necontenite. Şomajul trona glorios peste dimineţile purpurii, fără pată de nor şi plutea în aerul fierbinte al insulei.
Am încercat să îmi caut de muncă în cele mai diverse locuri, am plâns de necaz că nu mă angajează nimeni să debarasez mese, am plâns că totuşi parcă n-aş fi vrut să fac asta…
După şase luni de vise frânte am hotărât să mă întorc acasă, fără să fiu convinsă că am încercat totul. Iar când am ajuns acasă, am petrecut şase luni infernale dorindu-mi să mă întorc, amintindu-mi fiecare detaliu, fiecare apus.
Nu am renunţat nicio clipă la ideea de a pleca din nou, nu contează unde. Poate mai mult de dragul călătoriei în sine, al descoperirii, decât al emigrarii. Am mai vrut s-o fac o dată, însă totul a fost împotrivă: banii, timpul, locul. Aşa cum spuneam la început, încă o mai doresc, însă sentimentele sunt împărţite. Aş vrea să trăiesc pe malul unei ape, să am o casă, un copil şi un câine. Şi nu ştiu dacă ar conta foarte mult unde se întâmplă toate acestea. Nu sunt o emigrantă tipică, să alerg după o situaţie materială mai bună sau după o destinaţie anume. Pur şi simplu, încă îmi caut locul în lume şi mai ales, drumul.
Emigrarea – o soluţie?
Emigrarea ca soluţie o privesc doar prin prisma refugiaţilor de război, celor care cer azil politic sau cu probleme grave. Sunt mulţi oameni foarte săraci pe lume care îşi caută pâinea în alte ţări, dar o fac forţaţi de împrejurări.
Nu concep emigrarea doar din dorinţa de a stivui sute de euro în cont, dacă în ţara ta ai totuşi o situaţie cât de cât decentă. Consider că este mai important ajutorul pe care îl putem da ţării noastre decât să ne negăm rădăcinile şi să contribuim la prosperitatea statelor lumii.
Nu există pieţe pentru talentul unor fugari. A te vinde pe tine însuţi poate părea sclipitor la început, ca abia apoi să simţi gustul amar al înfrângerii, al închisorii lăuntrice.
Emigrarea – un moft?
Majoritatea liceenilor întrebaţi ce vor să facă mai departe în viaţă îţi vor spune că vor să emigreze. De ce? E o întrebare la care nu sunt pregătiţi să răspundă. “Pentru că se trăieşte mai bine, pentru că lumea e mai civilizată, pentru că…” Întrebarea mea este: sunteţi siguri de acest lucru? Zâmbesc amar.
Emigrarea ca moft este un sport naţional. “Dragă, plec şi eu în Italia. Nu vezi cât de bine o duce vecina aia mea care e plecată acolo? Are casă, maşină şi italienii sunt atât de drăguţi…”. “Mă duc în America să devin actor”. “Plec în Canada să mă aranjez pe viaţă”. De câte ori n-aţi auzit aceste replici? De mult prea multe ori…
Ce se va întâmpla în realitate? Unii doar se laudă, dar n-au curajul s-o facă niciodată. Alţii ajung pe “pământul făgăduinţei” şi îşi dau seama că nu se pot adapta – că laptele e prea alb şi că mierea e prea dulce – şi se întorc acasă, la greu, “că tot acasă e mai bine”. Alţii îşi croiesc un simulacru de viaţă, râd fals şi spun că o duc bine, în schimb, când se lasă noaptea, inundă perna cu lacrimi. Alţii se adaptează. Însă niciodată, nimic nu este aşa cum pare sau cum ţi-ai dori. Fie că trăieşti în România sau în orice alt punct de pe glob.
Emigrarea – o iluzie?
Mă hazardez să afirm că în 90% din cazuri, da, emigrarea este o iluzie. Trebuie atât de minuţios pregătită, încercată, dezbătută, simţită şi dorită ca să reprezinte o realitate, încât doar 10% din cei care se urcă în barcă au şanse să găsească insula speranţei.
Restul îşi imaginează o viaţă mai bună, dau tot ce au agonisit aici pentru a obţine mai mult, însă acest “mai mult” vine atât de târziu şi este cu atâta sudoare obţinut, încât e iluzoriu, fără substanţă.
Românilor le este ruşine că sunt români şi în loc să stea aici şi să încerce să schimbe ceva, preferă să meargă cu fruntea plecată pe meleaguri străine, să fie slugi şi să înveţe povara lacrimilor din suflet.
În concluzie, emigrarea poate fi privită ca o soluţie, ca un moft şi ca o iluzie, iar ca să poţi să spui ceva concret trebuie să încerci, să vorbeşti cu oamenii, să simţi dorul de casă. Eu am trecut prin ea şi pot spune acum că am facut-o din toate motivele enunţate mai sus: pentru a mă elibera, pentru moftul de a trăi pe malul oceanului şi pentru iluzia unei vieţi de poveste. Însă niciodată nu trebuie să renunţi să încerci, să îţi doreşti, să visezi, să speri. Fiecare are povestea lui!
“Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn’t do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.” – Mark Twain.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
