Se spunea despre Elsie că ar fi urmat trei „cariere”: actriţă, decoratoare de interiorare şi gazdă a unor evenimente de proporţii. Dar în jurul uneia dintre cele trei şi-a construit întreaga viaţă. A fost primul designer de interioare profesionist din Statele Unite. A fost singură într-o lume dominată de bărbaţi şi a adus în meserie tocmai accentul de care a fost nevoie: o doză de feminitate care a eliberat locuinţele americane de greoaiele decoruri victoriene, transformându-le în spaţii proaspete, rafinate şi practice.
Elsie de Wolfe s-a născut în 1865 la New York, într-o familie de condiţie modestă. Într-o zi, a venit acasă şi a descoperit cu stupoare că părinţii redecoraseră sufrageria. Pe pereţi trona un tapet cu frunze cenuşii şi pete roşii şi verzi, totul pe un fundal crem. Tânăra Elsie s-a aruncat pe podea şi a început să ţipe de furie. De-atunci înainte, a urât stilul victorian. Au trecut însă câteva decenii până să se dedice designului de interioare, după ce a încercat, fără prea mare succes, să devină actriţă. Teatrul a ajutat-o însă să capete un simţ fin, scenografic, al amplasării obiectelor în spaţiu şi al potrivirii culorilor. În această perioadă a cunoscut-o pe Elisabeth Marbury, care i-a fost parteneră de viaţă timp de mai bine de 20 de ani. De altfel, prima casă pe care a decorat-o a fost cea în care au locuit. Avea 40 de ani când s-a apucat cu adevărat de meserie.
Nu erau multe femei în domeniul designului interior, care intra pe atunci în atribuţiile fabricanţilor de mobilă. Elsie avea o fire veselă, îi plăceau oamenii, dar credea într-o egală măsură în forţa expresivă a spaţiilor de locuit. „Eşti locul în care trăieşti. Exprimi prin modul în care arată locuinţa ta, fie că vrei, fie că nu. Poate că vorbeşti despre vreme cu invitaţii tăi, dar ei se uită la mobilă. Atribuim cu toţii vulgaritatea celor care se mulţumesc să trăiască în case neîngrijite. Îl considerăm fermecător şi rafinat pe cel care ne întâmpină într-o cameră plăcută, în care culorile şi proporţiile se îmbină ca într-un tablou” scria mai târziu în autobiografie. Cunoscuse mulţi oameni, pe drumurile între Paris şi New York, iar asta a contribuit enorm la faima pe care a dobândit-o.
În 1903, a cumpărat Villa Trianon de pe domeniul Versailles, construită de Ludovic al XV-lea ca pe un loc de retragere din agitaţia de la palat. Era singura locuinţă care avea acces direct la Parc de Versailles. Ajunsă o ruină şi cumpărată de Elsie la un preţ modic, Trianon s-a transformat în proiectul ei de suflet, pe care a promis că-l va readuce la viaţă. Şi a făcut-o, organizând evenimente cu sute de invitaţi, împreună cu Elisabeth.
Dacă în relaţiile cu ceilalţi aprecia cantitatea, în privinţa design-ului care a consacrat-o miza pe simplitate, contururi delicate şi culori deschise, stil pe care îl ducea din Franţa în Statele Unite. Prefera pereţii văruiţi în detrimentul tapetului, care era faimos în perioada victoriană. A fost prima care a propus pentru mobilierul de interior chaise longue-ul, animal print-urile, măsuţele de scris şi veiozele pentru citit. Spunea: „cred în optimism, în vopseaua albă, în scaunele confortabile cu lumini în apropiere, în florile amplasate în toate locurile din casă în care sunt menite să fie, în oglinzi şi în soarele care intră pe fereastră în toate camerele”.
Momentul de cotitură din cariera ei a venit în 1905, când arhitectul Stanford White a angajat-o ca decorator pentru una dintre clădirile sale de pe Madison Avenue, transformată într-un club social pentru femei. Elsie a gândit locul ca pe o grădină interioară în care iluzia de spaţiu extins era asigurată de un joc al oglinzilor. În acelaşi an, redactorul-şef de la revista de arhitectură The Delineator o alegea să scrie o rubrică săptămânală, în care dădea sfaturi, aproape la fel cum făcea mai târziu Diana Vreeland în Vogue, despre mici schimbări de efect pe care cititorii le-ar fi putut face în design-ul propriilor locuinţe. Deşi lucra pentru oameni înstăriţi, era bucuroasă să le ofere şi celor cu venituri reduse sfaturi despre cum să-şi decoreze locuinţele cu gust. În 1913, editorialele sale au fost grupate în paginile unei cărţi, „Casa cu bun gust” (The House in Good Taste), care a devenit best-seller.
În tot acest timp, Elsie a început să fie tot mai căutată pe plan profesional, în paralel cu viaţa activă pe care o ducea. Totul părea să se îmbine admirabil pentru o femeie ajunsă la apogeu în a doua jumătate a vieţii. Tot în 1913, a decorat un întreg etaj al unei clădiri de birouri, ca apoi, în 1915, să fie angajată de unul dintre cei mai bogaţi bărbaţi din America de la acea vreme, magnatul oţelului Henry Clay Frick. Lui Elsie i-a revenit ca sarcină etajul al doilea al casei construite de Henry pe ruinele unei clădiri, iar un alt arhitect a fost chemat să decoreze parterul şi primul etaj. Henry şi Elsie au colindat împreună magazinele în căutare de obiecte de artă, elemente de decor şi piese de mobilier. Conform contractului, ea urma să primească între 5 şi 10% din valoarea obiectelor. Veniturile ei au crescut substanţial, având în vedere că Henry a cheltuit în total aproape 3 milioane de dolari cu Elsie la braţ. Dar nimic nu părea ales la întâmplare. Elsie avea ochiul format şi obişnuia să cumpere primele obiecte pe care le remarca la intrarea în magazin. Erau, întâmplător sau nu, cele mai potrivite.
În ritmul febril în care lucra, părea că nu dă greş niciodată. Femeile o adorau. Interioarele pe care le imagina păreau să fie croite special pentru nevoile lor, cu spaţii elegante, dulapuri, oglinzi şi dressing-uri. În viziunea ei, un apartament trebuia să aibă cel puţin o cameră spaţioasă pentru primit oaspeţi şi un dressing suficient de bine luminat şi cu suficiente oglinzi pentru ca o femeie „să ia în calcul tot ce poate fi mai rău înainte să iasă afară”. Ura sufrageriile, pe care le găsea inutile şi groteşti. „Când iei masa în aer liber îţi asiguri o sănătate de fier, o viaţă lungă şi un temperament bun. Afară, chiar şi cea mai simplă masă pare un eveniment de gală, pentru că toţi sunt binedispuşi şi radiază, pe când atmosfera la o masă în interior este deprimantă, oricât de elaborat ar fi meniul”.
În timpul Războiului, după ce a finalizat proiectele de peste Ocean, s-a întors în Franţa, unde s-a oferit voluntar ca asistentă medicală la o unitate pentru arşi. A oferit Villa Trianon Crucii Roşii, care a transformat-o temporar în spital şi a fost decorată cu Legiunea de Onoare, după încheierea conflagraţiei.
Marbury s-a întors la New York după război şi s-a înscris în Partidul Democrat, dar Elsie a rămas în Franţa şi a continuat să organizeze evenimente. A devenit una dintre cele mai cunoscute gazde din Europa. Petrecerile ei erau deja faimoase şi apreciate pentru buna dispoziţie, abundenţa florilor naturale din decor şi invitaţii de toate felurile, de la Coco Chanel la muzicianul Douglas Fairbanks, care se ocupa de serile de jazz organizate în pavillon de musique din curtea vilei, sau Wallis Simpson, care descria petrecerile ei drept „un amestec ameţitor de oameni, ca un cocktail, al cărui rezultat este pur şi simplu genial”. A fost prima gazdă din Paris care a organizat în propria locuinţă avanpremiere de film.
Era o fire activă, dar disciplinată, care iubea mişcarea şi natura, dar avea o memorie destul de slabă şi căra pretutindeni cu ea o agendă. Fusese printre primele femei care zburaseră cu avionul, în 1908, împreună cu pilotul Willbur Wright, şi a continuat să zboare şi după aceea, pentru că sentimentul pe care i-l oferea era de neînlocuit. A încurajat evoluţia stilului de dans fox trot în New York şi serile de dans din locuinţa ei continuau până târziu în noapte. Era o activistă care milita pentru dreptul de vot al femeilor şi avea un stil vestimentar ireproşabil, care semăna izbitor cu rodul muncii ei. A fost numită cea mai bine îmbrăcată femeie din lume de parizieni, în 1935. De altfel, petrecea în fiecare dimineaţă câte o oră pentru a-şi îngriji tenul şi dinţii (pe a căror igienă punea accent) şi pentru a se machia. Şi asta pentru că se considerase întotdeauna un copil urât şi o femeie cu un corp straşnic, dar cu un chip sub aşteptările ei. De altfel, a spus că s-a refugiat în frumuseţe încercând să fugă cât mai departe de propria-i dizarmonie fizică. Cei care au cunoscut-o pe Elsie spuneau că era o femeie căreia îi plăcea să râdă, care nu se sfia să facă glume înţepătoare sau chiar să şocheze cu remarci spontane, evitând cu agilitate să jignească pe cineva. Trebuia să vadă ca să creadă, lucru pe care ceilalţi îl atribuiau unei imaginaţii sărace. Avea o fire justiţiară, nu puţine fiind momentele în care a stârnit discuţii în contradictoriu apărându-şi principiile. Iubea câinii şi avusese atât de mulţi, încât construise un mic cimitir pentru ei în curtea vilei.
S-a măritat la 61 de ani cu diplomatul Charles Mendl (rămânând după aceea cunoscută drept Lady Mendl), spre uimirea tuturor celor care ştiau de relaţia ei cu Elisabeth. La puţin timp după nuntă, a scandalizat diplomaţia franceză la un bal, pe uşa căruia a intrat făcând flic-flac-uri într-o ţinută à la Moulin Rouge. „Ne bucurăm că la vârsta ei mai poate face asta, dar era o intrare adecvată?” se întreba presa pe atunci. Mariajul a fost însă unul de formă. Cei doi soţi se afişau împreună la evenimente, dar dormeau în case separate, iar în autobiografia pe care a scris-o zece ani mai târziu, Charles aproape că nici nu a fost menţionat. În 1941, cei doi au fost siliţi de germani să părăsească Parisul şi s-au mutat în Beverly Hills, într-o casă pe care au numit-o “After All”.
Din anumite puncte de vedere, Elsie era considerată obtuză şi superficială. „Nu am vrea să fim maliţioşi, dar după o viaţă întreagă de ales tablouri bazându-se pe un singur criteriu: cât de bine se asortează cu mobilierul, o înţelegere mai profundă a artei îi lipseşte cu desăvârşire lui Elsie. Cum altfel ar fi putut să exclame <<E bej! Culoarea mea!>> când a văzut Parthenonul pentru prima dată sau cum s-ar fi putut declara orpilată de lucrările lui Salvador Dali şi de majoritatea tablourilor din colecţia lui Gertrude Stein, pe care a vizitat-o la Paris?” scriau jurnaliştii de la The New Yorker într-o biografie.
Fără îndoială, Elsie avea un mod aparte de-a înţelege lucrurile. Într-un alt episod care s-a petrecut la sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, după ce Franţa a fost distrusă de bombardamente, a depus eforturi să recupereze un taburet care îi aparţinuse Mariei Antoaneta din Villa Trianon şi să îi fie adus în California. Când l-a primit, l-a mutat o întreagă dimineaţă prin cameră, pentru a-l “ajuta să se recupereze” sub razele soarelui după experienţa traumatizantă prin care trecuse. La 70 de ani încă făcea yoga şi îşi vopsise părul albastru. A murit la 85 de ani în mult-iubita casă de pe domeniul Versailles. În autobiografia publicată cu 15 ani înainte, scria: „Probabil că alte femei visează aventuri şi poveşti de dragoste. Eu visez la casele minunate în care am locuit” sau „Casa reflectă personalitatea femeii care o locuieşte. Bărbaţii sunt şi rămân întreaga viaţă musafiri în propriile case”.
Citiţi şi
Care sunt pașii în renovarea unui apartament vechi recent cumpărat?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
