(din ciclul Douce France)
„Unde te vezi peste cinci ani?”, mă întreabă directorul de la HR. Îmi storc creierii să formulez o minciună care să sune adevărat. Oare ce-i place să audă? Că vreau să mă dezvolt? Prea vag. Că vreau să învăț? Prea naiv. Că vreau să avansez? Prea periculos. Îmi vine să-i întorc întrebarea: dar tu? Prea impertinent. „Ce-o vrea Dumnezeu”- îmi spune bunul simț și credința mea în măreția Universului – nu merge în corporație. În Corporație, Dumnezeu este consiliul de directori, iar sfinții sunt deținătorii de dividende. Corporatiștii, cei care se văd din cinci în cinci ani, pe la evaluările de „performance management” sunt amorașii cu aripioare și obrăjorii îmbujorați de candoare. Niște drăcușori, de fapt…
Peste cinci ani? Încerc să mă ghicesc prin calvadosul din fața mea, mă uit prin el până văd sâmburii mărului din Normandia care i-au dat strălucirea arămie și gustul de poveste cu vikingi, convertiți la bucătăria și credința lui Charlemagne. Este un Calvados de 15 ani. De trei ori câte cinci. Poți să întrebi un Calvados unde se vede peste cinci ani? Sau peste 15? Într-un butoi de stejar, uitat în fundul pivniței, dintr-un sat de lângă Hornfleur sau pe masa unui medic român care își caută mereu cei cinci ani în avans? Din nou, prins în labirintul întrebărilor.
Pe Drumul Cidrului. Foto: Emli Bendixen pentru The New York Times
Licoarea asta ar trebui să-mi ofere certitudine, avânt, vigoare corporatistă. Ai uitat, Doc? În loc de toate astea mă întoarce cu ani în urmă, în locul și timpul nașterii sale. Un măr dintr-o livadă normandă. Inconștient de calitățile lui, de valoarea lui, mai ales de harul lui să facă oamenii să viseze. Nu beau doar un calvados, beau 15 ani de tăcere în butoiul de stejar, ani de soare topit în culori pe care lumina le reflectă cu nostalgia regăsirii, beau o poveste de dragoste dintre vânturile Atlanticului și pintenele înfipt în pântecele mării de un pământ vechi cât istoria.
Mă văd cu cinci ani în urmă, așteptând resemnat pensionarea și serenitatea pe care ți-o dau uitarea și oboseala unei vieți reconstruite, reinventatw, din multipli de cinci, prin răscruci la fel de întortocheate ca ramurile unui măr, crescut în mărăcinișul normand. „Sunt măr de lângă drum și fără gard”, versurile unui poet, din copilăria mea comunistă, mă amuză, mă relaxează. Habar nu aveam atunci, când memoram cu silință de elev anonim strofele, că mărul acela există, că într-o zi voi bea calvados din el, într-o lume care mi-a dat șansa unei renașteri. Nu anticipam – trăiam după programa școlară, în cicluri de patru ani – că mărul acela aș putea fi chiar eu.
Calvadosul din fața mea a trăit 15 ani și se termină azi, într-o elegie pe care i-o dedic. Îi sunt recunoscător. Nu știu cine mă va bea peste cinci ani. Nu sunt curios. Dumnezeu știe și face cum vrea cu merele Sale. À votre santé!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
