Un supermodel faimos a spus cândva: Ai nevoie de farmec să deschizi uși și farmecul va ține acele uși deschise”. Eleanor Lambert a pus tot farmecul, pasiunea, hotărârea și multe altele în neobosita dorință de a aduce atenția lumii asupra designerilor și artiștilor americani. Cu puţin ajutor din partea celui De-al Doilea Război Mondial, geniala Eleanor Lambert a făcut din New York capitala mondială a modei. Cum? Așa:
- a înființat the International Best-Dressed List în 1940, inspiratp de sondajul realizat de creatorii parizieni între anii ’20 şi ’30;
- a organizat începând cu 1943 evenimentul bi-anual Press Week for Seventh Avenue (precursorul Fashion Week) și
- a fondat în 1962 the Council of Fashion Designers of America.
Moartea sa, în 2003, a însemnat o pierdere pentru industria modei, însă moştenirea ei – International Best-Dressed List – este dusă mai departe.
A 1930s Cecil Beaton portrait of Eleanor Lambert
În 1939, în timp ce Germania invada Polonia, Italia lupta alături de Albania împotriva Greciei, iar femeile şi copiii erau evacuați din Londra, “căpitanii” industriei modei de pe Seventh Avenue căutau soluţii disperate pentru a vinde rochii. Într-o manevră fără precedent, sindicatele şi manufacturierii s-au aliat pentru a forma New York Dress Institute, în 1940, care avea propaganda ca misiune. Publicitatea strategică creată de agenţia J. Walter Thompson s-a răspândit rapid în întreaga ţară, ţintind în special femeile. Mesajul principal era
ruşinea de a avea o singură rochie.
Astfel, în ciuda războiului care bătea la uşă, vânzările au crescut, dar Dorothy Shaver de la Lord&Taylor, Adam Gimbel de la Saks of Fifth Avenue, Andrew Goodman de la Bergdorf Goodman şi Henri Bendel de la magazinul cu acelaşi nume s-au arătat oripilaţi. Ei au cerut New York Dress Institute să schimbe tactica şi au insistat ca magiciana publicităţii, Eleanor Lambert, să preia această misiune. Deşi strălucită în gândire, micuţa blondă pastelată era încă necunoscută în acel moment, iar publicitatea în industria modei era abia la începuturi.
Născută în 1903, în Crawfordsville, Indiana, ea fost cea mai mică dintre cei cinci copii ai unei familii dezbinate. Cu banii câştigaţi din gătit şi din împachetarea coşurilor de picnic pentru băieţii de la colegiul Wabash, a urmat cursuri de sculptură la Institutul de Artă John Herron din Indianapolis. Acolo, în timp ce scria pentru rubrica de fashion din The Indianapolis Star şi pentru Fort Wayne Journal-Gazette, l-a cunoscut pe Willis Connor, student la arhitectură, cu care a plecat în Illinois. A fost ca un bilet de evadare din statul natal pentru Lambert, care s-a înscris apoi la Institutul de Artă din Chicago. În 1925, cu 200 de dolari strânşi cu greu, a plecat cu Connor spre New York.
“Willis nu a fost soţul potrivit pentru ea. Era o lipitoare, iar ea nu era cine ştie ce sculptoriţă. Însă a avut hotărârea de a deveni cea mai bună în ceea ce făcea, chiar dacă asta însemna să inventeze o nouă profesie”, îşi aminteşte singurul fiu al lui Eleanor, poetul şi criticul de artă Bill Berkson.
Instalată într-un apartament din Astoria, Queens, Lambert a jonglat între două joburi plătite cu câte 16 dolari pe săptămână. Primul dintre acestea era la o publicaţie de Fashion, Breath of the Avenue, iar cealaltă ca designer de coperţi pentru o editură. În timpul liber, mânca la Automat şi se ducea la Algonquin pentru a studia mulţimea.
“Într-o noapte am ajuns alături de Dorothy Parker şi alţi actori, destul de beţi, care m-au luat cu forţa la un salon de tatuaje din Bowery. Voiam să fiu de gaşcă, dar eram şi prea tânără şi speriată ca să refuz. Aşa că m-am ales cu o mică stea albastră pe glezna dreaptă”, povestea în timpul vieţii Eleanor Lambert.
De asemenea, ea îl urmărea şi pe tatăl ei, Clay Lambert, care, după ce plecase de acasă, crease un spectacol de success pe Broadway, numit Twin Beds. “Fiindcă el considera că New York-ul nu este un loc potrivit pentru o tânără, Clay a dus-o pe Eleanor la gară, unde a urcat-o în primul tren spre Crawfordsville. Ea a ieşit pe cealaltă parte şi a coborât înainte de plecarea din staţie”, își amintește fiul ei.
Parte din munca lui Lambert la editură presupunea şi sunarea unor celebrităţi ca Mary Pickford pentru a le lua acestora scurte opinii. După ce a observat setea de promovare a lui Eleanor, şeful ei i-a propus să-şi înfiinţeze propria linie telefonică şi să înceapă o afacere chiar din biroul său. A sfătuit-o să se concentreze pe ceva ce știa. Astfel, şi-a amintit de faptul că este o bună cunoscătoare a artei americane şi că până atunci îşi ajutase prieteni artişti aflaţi la ananghie să ţină expoziţii în galerii. După puţin timp, ea a oferit servicii de PR similare unor artişti precum John Curry, George Bellows, Jacob Epstein şi Isamu Noguchi. Noguchi, când n-a putut s-o plătească, i-a făcut un bust.
De aici, ea a făcut acelaşi lucru pentru întreaga Asociaţie American Art Dealers, iar în 1930 şi pentru Whitney Museum of American Art, în chiar anul fondării acestuia. În timpul unei călătorii prin Europa, în mai 1934, Eleanor l-a cunoscut pe Seymour Berkson, cel care avea să-i devină al doilea soţ. Ea, ca PR manager, voia să scoată din cadrul expoziţiei Bienale de la Veneţia, sponsorizată de muzeul Whitney, un portret retrograd al lui Marion Davies, amanta lui W.R. Hearst. În acelaşi timp, Berkson, general manager la Hearst International News Syndicate, avea ordine să se asigure că pictura rămâne la locul ei.
După doi ani, după ce fiecare a rezolvat divorţul de partenerul precedent, s-au căsătorit. Lucrurile au fost complicate şi de faptul că fosta soţie a lui Berkson era însărcinată, în timp ce Eleanor încă îl mai susţinea financiar pe Willis Connor, plătindu-i acestuia inclusiv studiile de artă la Paris. Eleanor l-a prins pe Connor cu o femeie și nu a semnat divorţul până ce acesta nu a făcut dovada anulării unui cec cu care voia să cumpere un iaht din banii ei.
Citiţi şi Met Gala 2019 a fost despre ironie, umor, parodie, pastișă, artificiu, teatralitate, exagerare
În 1932, Eleanor a fost contactată de Annette Simpson, designer de modă, impresionată de un articol de presă pe care Lambert l-a scris pentru unul dintre artiştii săi. Simpson a întrebat-o dacă nu e posibil să primească aceeași expunere în presă. “A fost primul meu client, care oricum nu m-a plătit, era foarte nebunatică.” Episodul acesta a fost o adevărată revelaţie pentru Lambert: dacă arta americană este recunoscută ca o şcoală legitimă, de ce n-ar fi și mod americană? Şi de ce creatorii americani rămân anonimi, în timp ce omologii lor din Franţa sunt cunoscuţi în toată lumea? Lambert știa deja cum să-i împacheteze pe creativi și să-i prezinte ca personalități cu aparențe impecabile. La un prânz, i-a mărturisit ambițiile prietenei ei, editorul Harper’s Bazaar, Diana Vreeland, însă aceasta s-a arătat destul de sceptică.
Revenind la momentul propunerii făcute de New York Dress Institute, Lambert le-a condiționat venirea ei de promovarea designerilor, de folosirea numelor lor și de alegerea internă a unui grup de elită care să conducă industria modei, pe care Eleanor i-a intitulat generic “the Couture Group”. Apoi a realizat două mecanisme ingenioase pentru a-l promova. Unul dintre ele a fost evenimentul Press Week, precursorul evenimentului bianual de azi – Fashion Week, prin care jurnaliştii din toată țara au putut lua contact cu creaţiile. Iar al doilea mecanism, mai subtil, dar la fel de eficient, a fost “lista celor mai bine îmbrăcate femei”.
Între 1924 până 1939, când războiul a închis cele mai multe dintre casele de modă franţuzeşti, povești nesemnate venite din Paris prin agenții apăreau la sfârșitul fiecărui an, conducând la topul celor mai bine îmbrăcate femei realizat de creatorii francezi. O cascadorie de publicitate care, la început, a părut ridicol chiar şi pentru cei care contribuiau la el, dar care cu timpul a evoluat într-un adevărat reper.
Speriată că războiul ar putea anula apariţia aceste ierarhii anuale, Eleanor Lambert a condus sondajul în numele Dress Institute. În toamna anului 1940, a expediat 50 de materiale tipărite către experţii în fashion John Frederics, Lilly Daché, Sophie Gimbel, Jo Copeland, Valentina, către designerii de la Bergdorf Goodman şi redacţiile Vogue, Harper’s Bazaar sau ale ziarelor din New York. Ea a strâns voturile şi a prezentat rezultatele sub forma unui comunicat din partea Dress Institute. Astfel, un sondaj care apărea de mulţi ani la Paris a devenit peste iarnă o selecţie realizată de designeri de top, autorităţi în fashion şi de jurnalişti de profil din New York, care devenea astfel noul centru al stilului mondial. Cu această mişcare, Eleanor Lambert a redesenat harta modei mondiale, mutându-i capitala în Manhattan.
Articolul complet în limba engleză aici. (merită citit!)
***
Dintr-un interviu cu biograful lui Lambert, John Tiffany, am selectat doar două răspunsuri.
– Care e cea mai neînțeleasă parte despre Eleanor?
John Tiffany: Uneori oamenii presupun că era obsedată să controleze tot și că avea prea multă putere. Dar în contextul acelor vremuri, în vremea ei, era singurul editor de modă și avea multă influență pentru că era cu adevărat unică. Avea putere și o folosea în serviciul clienților și pentru a promova moda americană.
– Multă lume a presupus că Lambert era extrem de bogată, dar nu era. Putem vorbi despre asta?
John Tiffany: Eleanor Lambert nu era bogată, dar trăia foarte confortabil. A locuit într-un apartament lăsat de soțul ei care a murit când ea avea 53 de ani*. A continuat să muncească după moartea lui, dar n-a făcut milioane de dolari ca editor de modă. Eleanor a crezut cu adevărat în promovarea talentului. Dacă erai talentat și nu puteai s-o plătești, te lua gratis client. Nu i-a păsat niciodată cu adevărat dacă făcea bani. Când era tânără, a fost la o ghicitoare și i s-a spus că va avea o viață extraordinară și că va trăi ca o prințesă, dar că nu va fi niciodată bogată. Avea haine minunate, bijuterii și formidabile piese de artă, pentru că a reprezentat artiști și designeri ca Salvador Dali, Noguchi, Halston și Oscar de la Renta. Era bogată în experiențe de viață, nu în posesiuni sau depozite bancare.
Staruri de film alături de președintele Harry Truman și familia lui la Casa Albă, în timpul primului mandat 1945-1949. În rândul din față, de la stânga la dreapta: Van Johnson; Ilene Woods; Diana Lynn; Margaret Truman; Margaret O’Brien; the President; Mrs. Truman; Constance Moore; (rândul de sus, de la stânga la dreapta) Jo Stafford; Eleanor Lambert; Angela Lansbury; Helen Sioussat; Eddie Bracken; Paul Henreid; Zachary Scott; Alexis Smith; Cesar Romero și Lucy Munroe.
* În 1959, pe 4 ianuarie, soțul ei, Seymour Berkson, moare în urma unui infarct, la 54 de ani. “A fost un șoc, cea mai grea perioadă a vieții mele. Între mine și Seymour a fost dragoste adevărată. Era un om adorabil, strălucitor, generos.” Eleanor s-a adunat după această pierdere și s-a “îngropat” în muncă. În 1961, cu câteva săptămâni înainte de inaugurarea președinției Kennedy, era pe picioare, sunând din trompetă către națiune.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
