Urmăresc fascinată puținele istorii scrise sau ecranizate despre femei trăitoare ale unor vremuri față de care ar trebui să sărutăm pământul secolului nostru. Nu sunt amante, nici soții, nici mame. Sunt doar fiice sau nepoate. Acele femei care au sfârșit‑o tragic, dar nu din pasiunea care le era îngăduită, ci din cea mai neîngăduită: dragostea de cărți. Două dintre ele fac parte din învățătura de adolescentă mirată, care descoperă întâmplător care e prețul folosirii minții proprii: filosoafa și astronoma Hypatia și teoloaga, poeta, dramaturga și astronoama Juana de la Cruz.
Pe Hypatia o revăd periodic cu masteranzii mei. Încep tema despre teologia și filosofia feministă cu filmul Agora. Pe Juana de la Cruz o păstrez mai cu circuit închis, înr‑o casetă mai veche: Yo, la peor de todas.
Hypatia a fost victima linșajului fundamentaliștilor creștini, în Alexandria secolului VI fiindcă, după ce că frecventa biblioteca din Alexandria, avea îndrăzneala să‑i învețe filosofie și știință pe tinerii bărbați și, culmea hybrisului, gândea, imagina, concepea explicații astronomice cu propria minte.
Juana Ines de la Cruz, călugărița mexicană obligată să renunțe la scris și să se pocăiască semnând Eu, cea mai rea dintre toate, avea blestematul obicei să intre în competiții teologice cu singurele minți legitime – cele ale bărbaților – și să mai și propovăduiască slobozirea femeilor în biblioteci.
Hypatia și Juana de la Cruz, asemenea altor femei de carte, aveau în spatele lor câte un bărbat într‑atât de smintit încât le dădeau un picior când le prindeau prin biblioteca lor, în loc să le încurajeze și să le îndrume, mai mult, să fie chiar foarte mândru de ele. Prima a avut un tată de acest fel, cea de‑a doua un bunic matern.
Și una și alta au știut că traiul între cărți nu este pentru femei măritate, dar nu au vrut să accepte că nu este un trai pentru femei. Hypatia a ales calea celibatului până au spus talibanii acelor vremi că trebuie să dispară în chinuri, cu trufia ei cu tot. Juana a ales mănăstirea fiindcă era singurul loc în care o femeie prinsă cu o carte în mână nu era aruncată la gunoi, până a hotărât Inchiziția că trebuie să își renege scrierile și să trăiască izolată de cărți.
Noi ne‑am născut într‑o cu totul altă epocă, după ce o istorie întreagă femeile au fost stârpite, sacrificate, blamate, arestate sau ucise fiindcă voiau libertate pe față. Ele au dobândit pentru noi îngăduința să învățăm, să îi învățăm și pe alții și, de foarte curând (practic după anii 50 ai secolului XX), să gândim cu mintea proprie, fără limitele date de nașterea noastră „greșită”. În spatele acestor femei și uneori, alături de ele, au stat bărbați din specia umaniștilor necomplexați și fără teama că deschid calea „urgiei” prin intrarea femeilor în competiția intelectuală.
Habar nu aveam în adolescența mea cui datorez egalitatea în învățătură, nici că acest fapt nu a venit de la sine, ca Venus din spuma impersonalului progres al istoriei. Știam numai că femeile întâlnite în lecturile mele de istorie a culturii erau complet accidental gânditoare și că, de obicei, o sfârșiseră foarte prost. Trăiam într‑o altă lume. O lume în care gânditul filosofic cu mintea proprie era un sport intelectual deosebit de periculos, fără discriminare de gen. Dar ispita era mult mai mare decât instinctul de conservare, la fel ca și visarea la cai verzi pe pereți care umblă liberi, fără să fie înșeuați de cenzură.
În liceu a trebuit să renunț la dorința de a deveni istoric(ă) de artă, dar mai ales artist(ă) plastic(ă). Am luat drumul literaturii și criticii literare, că doar conduceam revista noastră. Am scris și poezie. Proastă. Foarte proastă. Nu a fost nevoie să mi‑o spună alții. Am scris ficțiune. Ceva mai bine. Eseistică. Da, chiar și mai bine. Însă ceva din mine se săturase de cazul individual, salvat în formă literară. Cred că am surâs cu toată mintea, mulți ani mai târziu, când am cetit zisa lui Noica: filosofia ne preia tristețile, salvându‑le în perspectiva universalului. Cam pe acolo voiam eu să ajung: la universal. Pentru general trebuia să urmez drumul cel aspru, cu aripi de care atârnă plumbi. Cel al științei. Un drum prea arid pentru temperamentul meu și pentru pasiunea mea pentru dezrădăcinări.
În acestă alegere au contat desigur cărțile și oamenii. Profesoara mea de filosofie era fabulos de inteligentă și de cultivată. Dar nu ea a fost cauza. Prietenul meu Dan, deja student la filosofie, a contat mult și el, dar nici el nu a fost cauza. Amândoi, însă, mi‑au fost nespus de aproape în entuziasmele și neghiobiile începuturilor. Tata însă a contat enorm. Cred că toată copilăria și adolescența am căutat să îl impresionez prin ceea ce sunt, nu prin cine sunt. Îi eram fiică adoptivă. Iubirea între părinți și copiii adoptivi nu prea este necondiționată. E muncită, îngrijită, cultivată sau nu este deloc. Până la 14‑15 ani cred că eram mai degrabă o parte a peisajului de familie care învăța bine și nu făcea rele majore. Aveam o frumoasă relație de trib amândoi, cam așa cum sunt prietenii de familie în raport cu prietenii de suflet. La 14 ani s‑a întâmplat ceva în gara de la Teiuș, în care am așteptat împreună cu tata, cale de 5 ore, personalul de Cetatea de Baltă, satul copilăriei lui. Lângă mine, un domn fără somn. Tata ținea ochii închiși și aștepta să treacă noaptea. Domnul avea chef de vorbă. Cum în afară de mine nu mai era țipenie de om treaz, a început să mi se adreseze. Nu prea știam să fac conversație de sală de așteptare CFR, așa că am vorbit și eu despre ce mi‑era mai drag pe atunci: avangarda literară franceză. Conversația a fost un deliciu. A făcut ca timpul să zboare. Acel domn era profesor la Facultatea de Litere din Cluj. Bine că nu am știut de la început.
Am aflat la capăt, atunci când tata a deschis ochii și interlocutorul meu l‑a privit ușor ironic:
— Hei, maiorule, bună dimineața! Prin ce minune te‑ai ales cu o asemenea fiică?
Nu știu exact ce a fost atunci în mintea tatei. Știu însă că așa a început lungul nostru drum de parteneri de conversație și de tovarăși de suflet. Bântuia librăriile Timișoarei și ale Bucureștiului. Ne cumpăra cărți. Le citeam, le devoram, le disecam împreună. Întorsul din misiuni și de la alarme avea alt farmec: ne așteptau orele noastre de taină intelectuală. Se aștepta să îmi doresc să rămân în lumea filosofiei, chiar dacă pasiunea lui mai mare era pentru istorie. Se aștepta să îmi doresc luna de pe cer în privința cunoașterii. Se aștepta să nu sufăr de pic de realism existențial. Pe cât de nevisătoare m‑a vrut în privința bărbaților, pe atât mi‑a crescut aripile visării în privința propriilor putințe intelectuale.
— Tată dragă, nu ai decât o singură limită: puterile minții tale! Dar să știi că riști să ți le folosești doar între alți câțiva. Și să mai știi că, dacă asta ți‑ai ales, nu o să ai nicio scuză pentru eșecuri, dar mai ales pentru mediocritate.
Câțiva ani mai târziu, minunatul și timidul meu coleg de bancă din facultate, Adrian, mi‑a povestit următoarea scenă:
— Eram în fața amfiteatrului Conta. Așteptam să intru la primul nostru examen din anul întâi și nu îndrăzneam de emoții. Tu ai ieșit prima din sală, toată un zâmbet. Credeam, speram, că îmi zâmbești mie. Dar nicio șansă. Zâmbeai unui locotenent colonel mândru și înalt ca bradul care se îndrepta spre tine cu un buchet de flori. Întâi ți‑a sărutat mâna. Normal. Era un domn. Tu te‑ai repezit de gâtul lui și i‑ai spus:
— Tată, am luat 10! … Atunci am început să sper din nou.
Povestea este din cartea pe care am publicat-o în 2017, Cu mintea mea de femeie.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
