Există oameni care trec prin viaţa ta ca ghiuleaua. Pur şi simplu. Tocmai când credeai că ţi-ai aranjat lucrurile, bune rele, aşa cum sunt ele, când viaţa ta părea că are un sens clar şi un scop precis, apare brusc un Cineva care dă totul peste cap. Deodată scopul tău nu mai pare a fi bun şi drumul tău pare că vrea să cârmească brusc şi pe neaşteptate spre o direcţie necunoscută, deşi tocmai văzuseşi destinaţia în zare. Gândurile o iau razna şi pentru o perioada de timp trăieşti doar pentru a simţi bucuria schimbării.
Doar că ghiuleaua are proprietatea de a ieşi la fel de brusc cum a intrat. Nu prea rămâne pe loc. Iese din viaţa ta şi tu rămâi cu părul ciufulit, cu mintea şi mai razna, cu lucrurile în dezordine, încercând prosteşte să înţelegi ce s-a întâmplat, ce bucăţi să aduni şi încotro merge viaţa ta întreagă de azi înainte. Tocmai tu care ştiai exact care e drumul şi destinaţia, tocmai tu, deodată nu mai înţelegi nimic şi nu mai ai energia de a te aduna şi de a o lua de la capăt. Tocmai tu care aveai atât de multă energie, care puteai să te ridici mereu trăind ca pe o adevărată voluptate căderile şi ridicările, schimbările care te făceau să te simţi mai puternică decât oricine. Acum stai la pământ fără să te poţi mişca, fiecare muşchi al tău fiind tributar durerii sufleteşti pe care o simţi.
Şi nu pleacă doar lăsând un gol imens în suflet, ci pleacă lăsând şi un lac imens plin de vinovăţie. O vinovăţie neagră şi mâloasă care îţi spune zilnic că, dacă făceai ceva sau altfel, că, dacă nu făceai sau nu spuneal ceva sau altceva, lucrurile puteau fi altfel şi tu puteai în sfârşit să fii fericită.
Pleacă lăsând în urmă aceeaşi rană nevindecată a singurătăţii şi vinovăţiei, a pierderii şi a lipsei de sens. De ce oare tocmai când credeai că rana s-a închis, apare cineva care o deschide şi pleacă? Pur şi simplu. Şi lasă operaţia deschisă ca un semn că poate a venit vremea să te vindeci singură. Să îţi iei singurătatea şi vinovăţia şi să le aşezi într-un colţ al sufletului, să le ştergi din când în când de praful timpului, dar să nu le mai aşezi în braţele oricui. Să fie ale tale şi doar ale tale, imposibil de împărţit cu cineva şi punct. Ca o moştenire personală pe care nu o poţi revendica decât tu, fără ajutor şi fără împărţeală.
Unii oameni apar în viaţa noastră pentru a ne întări, alţii pentru a ne pune degetul pe răni cicatrizate dar nevindecate, pentru a ne arăta vulnerabilităţile. Şi nu stau suficient cât să ne şi repare sau vindece pentru că asta nu ţine de ei, ci mereu şi mereu de noi înşine în propria singurătate, faţă în faţă cu propria noastră istorie.
Pe Cătălina o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
