Fugi până nu mai poţi. Ţi se spune să nu, tu te faci că plouă şi chiar plouă şi picăturile rare devin deodată dese şi picăturile dese devin deodată umede şi-ţi îneacă faţa cu prea plinul lor şi tu fugi, tot fugi, cu disperarea ta tot fugi, de parcă te-ar fugări cineva şi chiar de aia fugi, pe tine te fugăreşte iluzia, urma aceea adânc impregnată în cea mai profundă fibră, fibra aceea care se apucă se vibreze când îţi e lumea mai dragă. Fibra aia care vibrează şi vibrează până ce nu mai poate de atâta vibrat şi atunci te trezeşte în mijlocul nopţii şi te face şi pe tine să vibrezi. Neputincioasă, în mijlocul nopţii, tu-ţi aduci aminte fibra şi ai vrea să fugi până nu mai poţi, să uiţi de fibra aceea atinsă, să te iei cu altele şi să aştepţi să treacă totul. Să se estompeze părerea aceea tâmpită pe care ţi-ai construit-o într-un plan paralel. Planul acela, până nu demult paralel, care, dintr-un motiv sau altul, o luase razna la un moment dat, intersectându-ţi axa. Axa aceea pe care o considerai până nu demult drepta, normală, o axă ca toate axele. Trainică. Stabilă. Rezistentă la ploi, la grindină, la ţipete, la urlete. Să se topească crema aceea de zahăr ars, dulcele acela irezistibil şi ireal, să se estompeze toate, să le cureţe ploaia senzaţiile acelea imaginate, răs-imaginate, senzaţiile acelea trăite în lanţ. Lanţ devenit cerc şi cerc devenit ştreang.
Fugi până nu mai poţi şi depăşeşti cimitire ude, şi flori ude, şi iarbă verde. E vremea iluziilor îngropate sub pământ umed. E vremea cimitirelor şi tu simţi mormintele cum te înconjoară. E încă verde iarba şi deodată nu mai fugi. Deodată îţi aduci aminte şi încerci să nu-ţi mai aduci aminte şi nu-ţi reuşeşte din prima. Miroase a pământ proaspăt răscolit şi asta te perturbă, răvăşind gânduri. Încerci să treci peste toate. Nu-ţi reuşeşte nici din a doua. Nu-ţi reuşeşte şi pace, şi atunci le laşi să curgă, lacrimile, să se confunde cu ploaia. Să se confunde cu florile alea pleoştite şi cu mormintele de-un gri închis. Să curgă odată cu orele acelea interminabile, cu lunile acelea multe, cu anii aia de se duc şi nu se mai întorc.
Totul începuse cu nişte fluturi, cu ceva timp în urmă. Pe aleea aceea reală îi simţiseşi privirea şi te treziseşi străpunsă. Întorseseşi capul prea târziu, dispăruse deja. Rămăsese doar „flash-ul” acela neprogramat, descărcarea aceea neplanificată de adrenalină. Anii nu schimbaseră cu nimic intensitatea emoţiei. Pluteai într-o ceaţă groasă şi gri, căci nu ştiai ce ai. Viaţa îţi trântise una după ceafă şi te scosese de pe pistă. Nici nu ştiai că alergai degeaba… Apoi ți-ai creat o pistă paralelă şi alergai acolo, în mintea ta. Acolo nu te ştia nimeni, nu te vedea nimeni, nu te judeca nimeni, nu te trăgea nimeni de mânecă. Se numea supravieţuire şi o testaseşi pe toate părţile.
©Pia Elizondo
Alergaseşi de nebună de una singură până într-o zi, nenorocita de marţi, când el îţi propuse un „pas în doi”. O cale paralelă în care era permis orice. Să visezi, să-ţi imaginezi, să crezi că este posibil, să iei de bun fiecare cuvânt, fiecare silabă, să citeşti printre rânduri, să interpetezi, să devii, să-ţi imaginezi că devii, să încerci să devii, să trăieşti la maximum senzaţiile acelea pe care le uitaseşi, să crezi că şi el le trăieşte la maximum, în acelaşi timp cu tine, să râzi ca proasta când nu era aşa. Erai slabă, emotivă, sentimentală, erai tu. Tu cu trăirile acela generate de cuvintelele acelea şi tot trecutul acela de demult şi de departe. El trăsese o linie, ţie nu-ţi pasă de ea. Liniile sunt doar pentru cei ce cred în ele. Tu credeai doar în tine. Tu erai totală, autentică, adevărată. El avea un fel enervant de a nu se dezvălui. Enervant şi, în acelaşi timp, interesant. De fiecare dată te chinuiai „să citeşti” în spatele cuvintelor şi, de fiecare dată, ratai sensul. Era felul său de a se proteja. De a nu se dezvălui. De a nu lăsa demonii de capul lor. Îi era frică să meargă până la capătul unei senzaţii. Era gingaşă frica aceea, îl făcea uman. Real. Aşa credeai… Credeai că iubeşte sexul şi chiar îl iubea. Sexul ca joc al imaginaţiei, uşiţa aceea secretă din spatele grădinii, secrete şi ea. Tu erai din când în când fantasmă, el era din când în când poezie.
Sună stupid, dar tu nu încercaseşi jocul până atunci. De fapt, nici nu ştiai că există astfel de jocuri. Rămăseseşi copil în mintea ta. Femeia-copil care ia lucrurile aşa cum i se dau. Iniţial ţi se păruse ciudat să-ţi propună aşa ceva, apoi îţi construiseşi o explicaţie pe care o găsiseşi logică şi o acceptaseşi. În definitiv, există câte o grădină secretă pentru demonii fiecăruia. Până şi pentru el, atât de raţionalul, atât de ataşatul, atât de ancoratul în societate, atât de… Jucasei „à fond”, uneori dur, dintr-un fel de răzbunare. Aşa ţi se păruse, dur şi răzbunător. Nu erai tu când jucai aşa, erau toţi anii aceia mulţi în care îţi fusese interzis să joci. Erau privirile acelea reci şi negre şi trimiterile acelea subtile către „cele ce jucaseră pe bune şi uite ce păţiseră”. Nu ştiai cum trăise el jocul acela, la tine fusese ceva inedit, profund şi intim. Imaginaţia avea o forţă impresionantă. Nu ştiai cât adevăr a fost acolo, trăirile fuseseră intense. A fost cald, extrem de cald. Dacă eraţi voi, cei din joc ? Probabil că doar parţial. Nu puteaţi să nu fiţi deloc. Ar fi fost meschin să nu fiţi deloc. Dar nu eraţi total. Tu erai dificilă, profundă şi, în mare parte a timpului, raţională. Nebunia apărea rar, dar bine. Îţi păruse bine să îl regăseşti „soft”, acel romantic nebun pe care-l mai aveai undeva în tine.
Tu însă nu puteai decorela imaginarul de realitate şi, de fiecare dată, te durea. Ai fi vrut să dărâmi ziduri şi uşi, să treci înot mări, să escaladezi munţi, să străpungi frontiere. Totul pentru o atingere reală. Implorai seri în şir atingerea reală. El nu promitea nimic, el trăia doar clipa şi apoi dispărea. Tu nu ştiai să trăieşti clipa, nu te învăţase nimeni s-o goleşti de conţinut, tu te încăpăţânai să crezi în toate celelalte clipe. Să treci peste cuvinte, peste senzaţii, peste gustul amar lăsat de nopţile târzii. Peste evidenţa atât de evidentă a imposibilului. El îţi spusese odată că ar vrea, dar nu poate da frâu, nu le poate lăsa să se reverse, toate sentimentele acelea păstrate prizoniere într-o minte de copil erau ţinute în frâu. Raţionalul lui era prea dur, prea puternic. Lui ei era frică de el, îi era frică de tine, îi era frică de voi. Tu erai pentru el certitudinea în care se învârteau toate contradicţiile din mintea lui. El considera adevărul acesibil doar acelora care nu raţionează. Adevărul total. Îţi spunea că realitatea te leagă, raţionalul te opreşte să faci „un adevăr”. Îţi spusese odată că există încă în el mintea aceea de copil, dar există şi linia aceea obligatorie trasată de raţional. Linia aceea din ce în ce mai groasă, pe care tu o ignorai cu încăpăţânarea-ţi caracteristică, strângând din dinţi de durere. A naibii durere. Aşa strânseseşi din dinţi şi atunci, departe şi demult. Aşa reuşiseşi să treci mai departe, durând până la neputinţă şi trecând încet, încet. Trecând şi urând. Tu nu înţelegeai frica.
Şi l-ai urât… Încet şi profund l-ai urât. Ani de zile l-ai urât până ai uitat că l-ai urât. Ani după, dărâmai ziduri şi uşi, treceai înot mari, escaladai munţi, străpungeai frontiere, crezând că vă veţi regăsi privindu-vă fără să vă priviţi… Că vă veţi aminti – sau poate nu – cum ar fi fost dacă ar fi fost, că veţi râde de felul în care n-aţi ajuns sau veţi glumi sarcastic de toate celelalte. Ani după, te gândeai la cerul ceţos din ultima săptămână, la zăpada care nu fusese, la stelele care nu se văzuseră dincolo de gri. Te gândeai că s-ar fi putut, măcar cât o răzbunare a timpului care a trecut, că s-ar fi putut. Dar nu s-a putut. Exista raţionalul, exista frica, exista imposibilitatea adevărului total dictată de raţional, de situaţia confortabilă, de ancora aceea grea agăţată în societate. Îţi spusese că aşa e mai bine şi te duruse egoismul lui. Era felul lui de a-şi testa puterea de seducţie? Îl plictisiseşi atât de tare? Te urâse atât de tare?
Fugi până nu mai poţi. Ţi se spune să nu, tu te faci că plouă şi chiar plouă şi picăturile rare devin deodată dese şi picăturile dese devin deodată umede şi-ţi îneacă faţa cu prea plinul lor şi tu fugi, tot fugi, cu disperarea ta tot fugi, de parcă te-ar fugări cineva şi chiar de aia fugi, pe tine te fugăreşte iluzia. Căci vrei să ştii. Îl duruseşi atât de tare?
Aceasta este o ficţiune. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
