El nu a știut niciodată ce caută, ea nu a știut niciodată ce înseamnă libertatea

Brusc, te trezești aruncat într-un vârtej… de senzații, stări, sentimente, idei… Prizonier al propriei naturi, fără posibilitate de întoarcere, plutești pribeag pe marea vieții, în direcția speranței.

Asemenea nisipului dintr-o clepsidră, zilele tale se scurg spre alte zări. Mintea îți fuge, gândul te poartă departe, chiar dacă prizonieratul te apasă. Doar acest gând bezmetic te ajută să evadezi, să te eliberezi măcar pentru câteva clipe de mișcarea asta infinită. Pentru o clipă, îți imaginezi cum ar fi să guști libertatea absolută. Probabil că nimic nu s-ar compara cu puterea de a controla mișcarea nisipului din clepsidră – o libertate de esență tare.

Cred că, pe undeva, te-am pierdut… În tumultul figurilor palide surprinse atât de sărac în poze șterse, în vârtejul senzațiilor, în jocul epuizant al măștilor… Poate că te-am lăsat pe o bancă stingheră ori te-am dat, fără să-mi dau seama, pe mâna hoților de inimi… De fapt, stai! Cred că te-am pierdut printre întrebări orgolioase, prostești, aiurite, fără rost… Dar aș vrea să te regăsesc. Așa cum ești tu…

EL nu a știut niciodată ce caută… Propria lui viață părea o iluzie a fericirii. În realitate, inima îi era goală. Mintea, plină de imagini și gânduri ce se derulau haotic în neputința de a forma o cărare către ceva, orice… Nimeni nu-l putea salva, doar în el stătea puterea de a face o schimbare. Drumul cunoașterii și al acceptării de sine poate fi o Golgotă a întrebărilor, a ezitărilor, a uimirilor… Singura care supraviețuiește este speranța, aruncată undeva într-o cutie a Pandorei ce i-a fost dăruită la naștere. Ea îl ține în viață, îi dă putere să lupte pentru un vis.

EA nu a știut niciodată ce înseamnă libertatea… Captivă într-o lume a chipurilor ce i se perindă prin minte și suflet, a căutat speranța ce i-a fost furată la naștere și dusă departe. Ea nu știa că speranța se afla chiar în mâinile lui, ale celui pe care îl vedea în vis…