Cu treizeci de minute în urmă, mă văzuse online şi întrebase pe mesageria facebook:
– De ce nu dormi?
– Sunt răcită. Mi-e tare frig. Şi mă doare capul…
– Nu iei ceva?
– Nu am ce… Nu ţin în casă decât medicamente pentru copii.
– Vrei să îţi aduc?
Mie mi-a tremurat şi degetul pe tastatură…
– Ceeeee?
– Să îţi aduc… paracetamol e bun?
– …
– Ceai ai? Lămâie ai?
– Hei… dar cu ce să vii până aici?
– Cu maşina, doar nu pe jos!
E clar, mă afecta durerea de cap. Începusem să pun întrebări aiurite. Dar aveam circumstanţe atenunate. Uimirea, mirarea, şocul. Credeam că nu mai văd bine. Paracetamol? Ceai? Lămâie?
El mi-a întrerupt pauza de semigândire.
– Îmi dai adresa? Şi numărul de telefon, să te anunţ când ajung?
Căci, ooo, da… el era un străin. Cu care avusesem în toată viaţa mea trei conversaţii de câteva fraze. Dacă nu chiar propoziţii simple. N -mă – vă-zu-se – ni-cio-da-tă! Dar voia să mă ajute. Să îmi dea!
E aşa simplu să dai, dar ştii ce greu e? Nu, nu e o contradicţie în termeni. Este doar adevăr.
Omului acela îi pasă de un alt om. Necondiţionat. Străinul acela a făcut pentru mine ceea ce eu nu aş fi îndrăznit să cer nici măcar unui prieten bun, apropiat şi de demult.
Străinul acela cobora după jumătate de oră din taxi în faţa blocului meu. La patru dimineaţa îmi aducea două feluri de medicamente. Şi ghimbir pentru un ceai care să revigoreze un mort. Şi m-a trimis repede sus, „că eşti şi aşa bolnavă şi ţi-e frig”. Avem îngeri păzitori. Oamenii de lângă noi. Câţiva. Dar de ajuns încât să te facă să crezi şi mai abitir în oameni. Şi să-i iubeşti doar pentru că există fiinţe ca el.
Mi-a dat medicamente. Dar şi speranţă. Că lumea asta e aşa cum o vede sufletul meu: frumoasă. Mi-a dat credinţă. Că ieslea există. Că apa s-a prefăcut odată în vin, că marea s-a despicat în două, la un semn. Mi-a adus confirmarea că nu greşesc vorbind copiilor mei despre bunătate, mărinimie şi iertare.
Poate sună copilăreşte, dar… mă aşteptăm să îi văd aripile mascate stângaci de haine. Mă aşteptam să urce în taxi şi, în loc să îi repete şoferului adresa de la celălalt capăt al oraşului, de unde venise, să îi spună: „Du-mă înapoi rapid. Poartă 1 – Rai. Altfel se prinde Sfântul Petru că lipsesc.”
Străinul mi-a pansat astă-noapte credinţa în oameni. Străinul acela nu mai este un străin. Pentru că numele din lista mea de pe facebook, a devenit un om căruia îi păsase de mine. Care străbătuse câteva cartiere în noapte pentru a-i da paracetamol unei străine. (Şi acum să mai spună cineva că facebook e o lume virtulă!)
Mulţumesc, Omule! Îi mulţumesc mamei tale care te-a educat aşa. A făcut o treabă tare bună, te rog să îi transmiţi. Şi îţi fac o urare: fiica ta să întâlnească doar bărbaţi aşa minunaţi, ca tine!
Nu m-am putut impiedica să mă întreb: dacă a procedat aşa cu o necunoscută, oare cum este tratată femeia din viaţa lui? Ca o regină, pun pariu. Poveştile adevărate sunt cele mai surprinzătoare, nu? Povestea mea de astă-noapte a fost despre îngeri.
Pentru ca un înger îmi stătea în faţa uşii la patru dimineaţa.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
