Salutare! M-am întors în Franța. Mi-am găsit curtea acoperită cu frunze și ghindă de care stejarii mei s-au descotorosit sub mușcătura frigului care coboară noaptea dinspre Pirinei. Mi-am regăsit liniștea sufletească acoperită de durerea desăpărțirii de fiica mea și de străzile din Timișoara, pe care pașii mei se mai văd încă, ducând spre locurile devenirii mele. Mi-am regăsit echilibrul tulburat de neliniștea prietenilor mei, pe care i-am întâlnit în flashuri de aduceri aminte din vremuri în care nu vedeam timpul, pentru că timpul era indulgent cu noi și discret. Mi-am regăsit direcția pe care turbulențele unei cotidian românesc, bulversat de schizofrenii și nevroze, au dus-o către un triunghi aspirator de conștiințe, de speranțe și de civilizație, o combinație de Maelstrom și insule Bermude, vertij cu care concetățenii mei s-au obișnuit, dar care pe mine m-a împins cu câțiva ani în urmă pe marginea prăpastiei. Mi-am regăsit dorul de România, calm, neted ca o piatră de râu peste care apele zecilor de generații care m-au precedat au lustruit-o încrustînd-o cu cristale de ADN, pe care nu mi le poate fura nimeni.
Am regăsit liniștea nopții, căreia cursul întunecat al Garonnei îi dă un frison de spaimă trecătoare, în unduirile de anaconda cu care se scurge pe coastele micului orășel medieval. Mi-am pus un pahar cu vin de Bordeaux și am deschis televizorul. Figuri, cifre, oameni țipând că vor să voteze, păreri, alte păreri, declarații, păreri despre declarații. “Dacă se frauda, nu erau cozi, așa iată cât suntem noi de cinstiți!” Oameni așteptând răbdători în frig și ploaie. Departe de casă. Oameni despre care se spune că au fugit, că ar fi trebuit să rămână acasă și să mănânce salam cu soia. Oameni despre care se crede că se hrănesc cu fiere și ură. Oameni despre care se crede că au uitat. Oameni care au stat să voteze la cozi de două, trei, patru ore, în timp ce în România, alții au stat acasă. Români care au mers sute de kilometri ca să stea la un rând pentru ceva ce este dreptul lor scris în Constituție.
Ei, iată de ce am plecat eu din România, ca să le risipesc și ultima îndoială celor care cred că am ales confortul. Am atins o limită a suportabilității. Sunt oare mai sensibil decât alții? Sunt oare un ipohondru, lipsit de inteligență emoțională și socială, care vede doar conspirații și manipulare? Dar amintiți-vă de clivajul din sociatatea românească de după ’89, când unii cereau doar mâncare și căldură în casă, în timp ce alții vorbeam despre libertate.
Voi chiar credeți că am plecat în Franța pentru bani mai mulți? Aici banul mult se câștigă cu durere și cu sudoare, dacă nu știi altceva decât să muncești cinstit. Dar chiar nu mai contează. Contează că după 25 de ani este posibil să ne trezim în fruntea țării cu un individ pe care o Universitate românească l-a acuzat de plagiat. Adică de furt. Și asta este doar cireașa de pe tortul de nuntă al individului.
Sper ca măcar din respect pentru românii care au fost umiliți ieri, la Paris, la Viena, la Londra, la Munchen, în America, să nu mai stați acasă peste două săptămâni. Noi nu putem să ne batem singuri, de aici, din exil, cu ciuma pesedistă. Nu-mi spuneți că nu vă place Iohannis. Întotdeauna am avut de ales dintr-un coș cu mere stricate. Ponta în schimb îmi amintește de povestea lui Tolkien, cu răul care se întinde peste Tărâmul de Mijloc, în fruntea unei armate de orci și de goblini care pustiesc totul în cale. Minas Tirith este sub asediu. O lăsați să moară sau vă mișcați naibii fundul peste două săptamâni ca să votați? Eu mă duc la Toulouse, la 56 de kilometri. Este ca și cum aș veni de la Urziceni ca să votez la București. Fac asta și pentru cei de acasă…
Bref, la Cazeres este o vară indiană. Pânze de păianjeni plutesc peste străzi și parcuri. Este aproape miezul zilei când vă scriu, în curând voi pleca spre cabinet să-mi regăsesc pacienții. O zi normală de viață, de muncă. Am să-mi pun dorurile în sipet de suflet, ca să dospească și să iubească cu aceași ardoare tot ce mă face să mă simt om. Viața mea intră în toamnă, sau poate va fi o vară indiană cu acele fire albe care plutesc până departe, pe țărmuri strălucind în soare, unde frânturi de gânduri mă leagă de prietenii mei, de pașii mei încă vizibili pe străzile din Timișoara, de scumpa scumpelor, fiica mea. Dumnezeu va ști și mă las în voia fanteziei sale. Să auzim numai de bine!
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
