Mi-aduc aminte prima mea călătorie cu trenul. Mare bucurie, o împlinire demnă de un adevărat explorator ce pleacă în marea expediţie a vieţii sale. Desigur, la acea vârstă mă fascina absolut orice nimicură şi mă chinuiam şi nopţile să-mi retrăiesc amintirile de peste zi, să nu cumva să uit de ele. Lucruri nebănuite aveau să-mi încerce sufletul în acea zi de august târziu.
Bucureştii unui ”enfance” crud – căldură mare pe peron, oameni patrulând de colo-colo, uitându-se chiorâş la bilet, încercând să desluşească unde anume avea s-ajungă trenul ce-i ducea, numai ei ştiau unde. Zumzăiala şi sutele de glasuri se contopeau în sunetul asurzitor al şuieratului de tren. Nimic nou, îmi ziceam eu – doară văzusem numeroase pelicule ce-aveau astfel de scene, cu îmbulzeală multă şi bilete aruncate pe jos.
Şi totuşi, era ceva ce nu se potrivea cadrului pictat în mintea mea juvenilă. Zeci de tineri, da domnule, care mai de care mai asortaţi, mai degajaţi şi umblaţi, se părea, de ceva timp. Erau obosiţi, dar nu li se citea pe chipuri. Singurul lucru care trăda era modul cum stăteau grămadă pe bagaje şi aşteptau, bombănind, să ”termine ziua asta” – aşa cum îi auzeam zicând. Mai receptam câte-un cuvânt străin, nu-l înţelegeam, dar îmi dam seama că ei nu mai erau trăiţi pe plaiul lor mioritic. Erau de departe. Nu ştiam de unde şi de ce.
Aud o voce tânără şi subţire de fată:
”Anul ăsta am decis să plec dincolo. Mi-e mai bine decât aici. Studiez conservatorul şi-am primit ofertă bună. M-am plictisit de freamătul Bucureştilor. Ador Roma. Abia aştept s-ajung mai repede.”
Nu înţelegeam de ce, tocmai dincolo, avea să-şi aline ea plictiseala şi să trăiască mai bine. De ce viaţa ei se rezuma, până atunci, la un oareşce bagaj, hainele de pe ea şi mult patos pentru plecare? Avea casă, masă, poate ş-un monşer aici, la ea, dar alege totuşi să lase-n urmă tot, aşa cum lasă un copil lopăţica din mână când găseşte altceva mai pe placul lui.
Era ceva-n ochii acelor tineri, de-şi luau picioarele la spinare, asemenea unor pseudopode, şi lăsau România lor postcomunistă pe ultimul macaz înainte de granițe.
Era enigmatic întregul proces psihologic prin care treceau ei. Şi ştiu c-am stat gură-cască la acei tineri şi nu mă mai săturam să-i străpung cu priviri nesigure, şi poate un pic blamatorii.
Privind acum în urmă, îmi dau seama de neştirea mea şi râd cu o poftă din aceea întremată de-o comedie de calitate.
De fapt, râd ş-apoi mă gândesc. Dar eu oare nu vreau acelaşi lucru ca acea tânără? Eu nu-mi doresc trai mai bun şi să scap de monotonie?
Nu-s încă gata să păşesc pe peron şi să mă duc cu tot cu alaiul de gânduri, amintiri şi suspine ale mamei, să-mi iau ”botelcuţa”şi să plec.
Am tot stat ş-am încercat să tălmăcesc această dorință încăpăţânată de a fugi dincolo de Mureş, Olt şi să stăpânesc o altă viaţă.
E tinereţea şi râvna de a evada cele care dau impulsuri puternice unilaterale, cele care împing la nou, la ”studiez în afară”.
Şi multe alte considerente – economice, sociale şi futuristice. Om fi democraţi, dar tot suntem sufocaţi de-un sistem aprig la pământ. Aşa o fi şi acolo, pe alt spaţiu verde european. Dar poate nu vedem noi aşa bine sau e doar imboldul de a încerca şi acolo, nu numai aici.
Cine zicea că tinerii nu pot fi nişte cotropitori intelectualnici gata să cucerească şi alte plaiuri?
Tot ce ştiu e că orice tânăr plecat, chiar de voi fi şi eu una din această categorie, nu-şi va pierde sufletul mioritizat şi plin de o melancolie de doină şi slănină cu brânză şi ceapă.
Gata, trenul soseşte ş-am pornit cu toţii la drum – ei, dincolo, la Roma, Paris, Berlin sau Londra, eu, până pe litoralul românesc.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
