Am 44 de ani, dar dacă astăzi o sun pe mama că am nevoie de ea, mama se teleportează şi ajunge la mine în cel mai scurt timp. Dacă îi spun mamei că până mâine am nevoie de 10.000 de euro, mama face rost de ei şi mi-i dă fără să mă întrebe pentru ce îmi trebuie sau când o să i-i dau înapoi. Pe mine părinţii m-au ajutat toată viaţa. Mi-am adus aminte de asta zilele trecute, când cineva mi-a zis: tu ai avut noroc în viaţă. Aşa este, ei au fost norocul meu!
Tata şi-a lăsat prietenii şi casa din Ardeal şi a venit la Bucureşti să mă ajute într-una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea. A locuit cu mine 5 ani în care a fost cea mai bună şi mai de încredere bonă pentru copilul meu. Iar atunci când s-a stins, i-a cerut mamei în ultimele clipe din viaţă să vină să mă ajute oricând şi oricât am nevoie “pentru ca aia e bolundă, umblă brambura toată ziua şi cară copilul după ea”.
Tata şi-a dus cancerul pe picioare până în ultima zi fără să ne deranjeze cu o văicăreală. Doar am intuit durerea care se ascundea în spatele citostaticelor şi-a deselor operaţii. “E crucea mea şi trebuie să mi-o duc. Tu ai viaţa ta şi copilul tău de care să ai grijă. Eu mi-am încheiat misiunea, am făcut din tine om întreg şi pot să plec liniştit din lumea asta”. De fiecare dată când o sun pe mama ca să o întreb cum e, îmi spune că e foarte bine, deşi ştiu de la nepoata mea care mă sună fără ştirea ei că bunica nu s-a ridicat din pat de câteva zile. Şi-atunci o sun şi-o păcălesc că am nevoie de ea şi urcă în primul tren spre Bucureşti. Doar aşa ajung să o trimit la doctor şi să o pun pe picioare. Dar să nu vă imaginaţi că merg cu ea pe coridoarele spitalelor. Nu, nici vorbă! Mama, ardeleanca din Bistriţa Năsăud, femeie simplă, dar cu minte, se descurcă singură în hăţişurile capitalei.
La noi în casă, mama cânta mereu în bucătărie, iar tata făcea glume tot timpul. Eram ca familiile acelea din filmele italiene, în care veselia răzbătea dincolo de ferestre. Erau iubiţi şi respectaţi în tot cartierul. Pe tata l-au regretat toţi vecinii, pentru că niciodată nu a întors spatele cuiva. Mama e în continuare stâlpul familiei ei. Are 8 fraţi, fiecare cu copiii lui, iar mama e prezentă mereu acolo unde e nevoie de ea. Dezamorsează conflicte, împacă oameni, uneşte lucruri.
Tata a fost unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am întâlnit în această viaţă. A fost drept, şi bun, şi vesel, şi haios, şi ironic, şi profund, şi interesant, şi m-a învăţat să mă uit tot timpul în jurul meu şi să întind mâna oamenilor care au nevoie de ajutor. Mama nu cunoaste cuvântul efort, nu există în vocabularul ei. Putem orice, facem ce trebuie, nu ne plângem şi ducem mereu lucrurile la bun sfârşit.
Da! Am avut norocul unor părinţi care mi-au ţinut spatele. Care au fost lângă mine ştiind să facă pasul înapoi atunci când a fost nevoie. Mama şi tatăl meu şi-au trăit viaţa fără să se agaţe de mine, fără să mă împovăreze, fără să mă încurce. Părinţii mei m-au ajutat când şi cât au putut fără să ceară nimic, niciodată. Dar au ştiut întotdeauna că eu, la rândul meu, aş vinde tot în orice moment, dacă asta ar însemna să-i salvez vreunuia dintre ei viaţa. Şi pentru că eu m-am descurcat, lor nu le-a lipsit nimic niciodată. Am crescut împreună frumos şi-am învăţat să ne dăm libertatea de a fi ceea ce suntem: ei – părinţii mei şi eu – copilul lor.
Pe Mirela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
