Vinde fructe şi legume la un colţ de stradă. Munceşte mult, curăţă salată, descarcă lăzi cu mere, aşază marfa din grabă şi are timp să mai schimbe o vorbă şi cu oamenii.
Are doar 20 de ani!
Şi păreri clare despre viaţă!
Îl întrebam uneori despre Mubarak, iar el îmi povestea cum se organizaseră în timpul revoluţiei. Erau grupuri de tineri peste tot, păzeau străzile şi-şi apărau libertatea.
Îi dispreţuieşte pe terorişti, consideră că sunt laşi pentru că un bărbat adevărat nu ar arunca bombe pe furiş, ci şi-ar înfrunta inamicul făţiş.
Îmi povestea despre un Egipt bogat, plin de turişti, despre bărci cu fundul din sticlă; se puteau vedea astfel peştişorii multicolori ai barierei de corali…
Prin el am început să iubesc o ţară!
A fost plecat zece zile la ai lui! Îmi arătase, pe ecranul unui vechi telefon, fotografii cu nepoţeii lui (are un frate însurat).
Mi-i arăta cu mândrie şi dor!
L-am gândit des în perioada aceea. Auzeam veşti despre atacuri şi bombe la Cairo… îmi stătea inima!
S-a întors trist. A spus doar atât:
– Ce bine era acasă!
De curând, m-am întors eu din România!
A doua zi, la cumpărat de portocale, m-a întrebat:
– Ce-ţi fac copiii?
Apoi a vrut să ştie cum mă simt!
M-am prefăcut că nu aud, alegeam fructele cu ochii în lacrimi!
A adăugat:
– Ştiu cum e! În primele zile, nici eu nu am putut vorbi! E greu!
Nu-i ştiu bine numele!
Dar ştiu că ne-nţelegem.
În limba dorului!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
