Se spune că teatrul este efemer. O spun actorii, o spun spectatorii, o spun oamenii de rând și oamenii din breaslă.
Se spune că teatrul este doar ”acum”. Un ”acum” care deja s-a consumat. Un ”acum” care și-a susținut pledoaria încă înainte de a se afla sub lumina reflectoarelor.
Efemer este însă doar ceea ce nu simțim. Ceea ce trece pe lângă noi fără să lase urme. Fără să picure niciun fel întrebare în sufletele noastre. Niciun fel de exclamație. Nici măcar câteva puncte de suspensie.
Efemeră este viața consumată, și nu trăită.
Efemeri suntem noi, cei ce pășim în afara sălii de teatru fără a savura minunea de a fi fost părtașii unei povești dintr-o altă lume, alta decât a noastră.
Efemeri suntem noi, cei ce credem că palpabile sunt doar obiectele, nu și formele. Noi, așa-zișii oameni, doar niște ustensile moderne în fapt, cu dexterități la fel de moderne.
Teatrul nu este efemer. Teatrul a fost, este și va fi viu. Va supraviețui și acestui secol poluat de graba și de incertitudinile noastre. De superficialitatea și de ignoranța roboților vii care am devenit. Se va mai îneca din când în când din pricina progreselor tehnologice de care suntem atât de mândri uneori. Va mai tuși, dar se va întrema. Va suferi atacuri de cord, dar își va recăpăta mereu inima. Chiar dacă de fiecare dată mai obosită. Dar va trăi. Întotdeauna demn. Mai demn decât orice altă entitate vie care pulsează pe planeta aceasta sufocată.
Efemeri suntem noi. Și asta este fără echivoc. Teatrul însă… niciodată.
Pe Oana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
