Nunta asta se anunțase în urmă cu vreo trei luni, timp suficient să iau în calcul toate alternativele. Știam sigur că ne vom întâlni acolo toți patru. Obligații, dar mai presus de toate o prietenie de zeci de ani cu părinții miresei, nu-mi dădeau de ales… Știam că sunt rude apropiate, deci inutil să-mi fac iluzii că nu vor fi prezenți și ei doi.
Timp suficient cât să mă obișnuiesc cu ideea că va trebui să rezistăm sub același acoperiș timp de câteva ore bune, fără să dăm semne că am avea ceva de împărțit. Și, Doamne, câte împărțim de vreo doi ani încoace! Și eram hotărâți să nu ne desprindem deloc de lângă “jumătățile” noastre, ca și cum nu ne-am recunoaște în mulțime.
Eram sigură că soția lui nu bănuiește nimic, că nu vedea în noi mai mult decât doi foști colegi de liceu care nu prea păstrau legătura. Ne vedeam rar prin oraș, dar întotdeauna salutul Ei era însoțit de un zâmbet larg, în spatele căruia se simțea mândria că aproape cel mai râvnit băiat din generația noastră îi stătea alături la bine și la greu Ei, nu mie.
Avea habar cât îl iubisem la vremea aceea, însă nu știa că legătura aceea invizibilă ne adusese după zeci de ani în aceleași așternuturi, cu mult mai fierbinți și mai șifonate decât ne-am fi imaginat vreodată. Nici nu i-ar fi trecut prin cap cât am alergat după cămașa lui crem, fiindcă Ea nu prea avea timp și în materie de cumpărături atribuțiile erau ale lui, de regulă. Și nici cât de tare ne-am fi dorit să fim doar noi doi acolo, eu și el, aș fi băgat mâna în foc că nu știe.
Eram relaxată. Mai rămânea soțul meu, care știam că se va învârti mândru în preajma mea până dimineață, admirându-mă până-n cel mai mic amănunt. Nu-i era străin faptul că soțul Ei fusese dragostea mea cea mare, dar crede cu tărie în jurămintele pe care i le reînnoiesc destul de des și în fidelitatea mea de zeci de ani.
Doar că, odată cu șampania de bun venit, am simțit că mă prăbușesc săgetată de doi ochi insistenți. Ne-am salutat din priviri, dar am simțit că o greutate mi s-a așezat pe umeri. N-am reușit să mă abțin și-am vrut sa mă asigur că greșesc, că la câțiva metri de mine e femeia aceea sigură pe ea, care-mi zâmbește de câte ori ne întâlnim pe stradă. Dar nu! Doi ochi triști, disperați, parcă mă implorau să dispar. Am citit asta, era scris pe retina lor cu litere mari urmate de multe semne de exclamare că nu eram binevenită acolo. Nu-mi mai simțeam brațul atârnat de-al soțului meu, nu-mi mai simțeam pantofii noi care mă zgândăreau de-acasă, nu-mi mai simțeam pământul sub picioare. Doar inima mi-o simțeam. Zbătându-se în gât. Am intrat în sala de evenimente exact ca un câine tras de-un lanț greu, greu de tot…
I-am evitat privirea toată noaptea, fiindcă de evadat de-acolo nu exista vreo variantă. Eram aproape ca-n familie: prieteni comuni, marea majoritate. În toata viața mea n-am invocat măcar o migrenă, cum aș fi putut s-o fac acum sau cum să mă eschivez în vreun fel când nunta era de vis, perfectă, iar eu, mereu sufletul petrecerilor, aș fi ieșit imediat în evidență dacă m-aș fi făcut incomodă în vreun fel.
Am zâmbit toată noaptea și-am dansat frenetic, ca și cum ar fi fost ultima ocazie să fac asta vreodată. Însă simțeam privirile Ei tăioase, dar atât de discrete, săgetându-mă în timp ce soțul meu, mândru de mine, mă cuprindea cu-atâta tandrețe, purtându-mă în pași de dans și complimentându-mi ținuta cum se-ntâmpla la fiecare eveniment.
În timp ce soțul meu mă sorbea din priviri, simțeam cum ochii Ei goi mă urmăreau și așteptam din moment în moment să mă atingă pe umăr și să-mi șoptească ceva ce-aș fi meritat. Mi se părea că dansez printre o mare de chipuri străine, pentru care legătura noastră extraconjugală nu mai era un secret. Vina se transformase în disperare. N-am mai putut privi spre masa lor. Știam că el va păstra distanța, cum stabilisem dinainte, că nu vor ieși la dans, fiindcă nici unul din ei nu se pricepe câtuși de puțin la asta. Știam că e
Ea nu l-a vazut niciodată dansând, nici macar la nunta lor. Cu mine, departe de lumea “dezlănțuită”, a dansat de vreo două ori și Ea habar n-are cât de minunat se descurcă. Aș fi vrut să-i contrazic pe toți și să pot ieși la dans cu el sub privirile tuturor, ca o Cenușăreasă îndrăgostită, dar , pentru prima oară în viață ochii mei căutau adăpost în fundul pământului și nu găseau…
Am zâmbit tuturor, am ieșit la dans fără să ezit, cu oricare din prietenii noștri, așa cum se-ntâmplă la fiecare eveniment dar, deși niciodată nu gust alcool, mi-a trecut prin cap că e timpul să golesc câteva pahare și să cad într-un somn profund din care să nu mă mai trezesc. Sau să pot face o magie și toată nunta asta să fi fost doar un vis urât. Cireașa de pe tort a fost când o prietenă comună mi-a șoptit cât de uimită e de silueta mea de invidiat, pe care tocmai o comentase împreună cu…Ea. Greu să cred că mi-a admirat mie silueta, când a Ei este impecabilă, neschimbată, după tot doi copii și un bagaj de peste 40 de ani…
Din toată povestea asta, deși tot ce-am scris am simțit până-n ultima celulă, lipsește el… O singură privire mi-a confirmat că telefonul lui a stat așezat la vedere, pe masă, printre tacâmuri, ca o pedeapsă, în fața Ei… N-am putut schimba niciun mesaj, nicio privire, doar m-am luptat cu gândurile murdare, împletite cu frica aceea care mă bântuie îngrozitor. Și-am purtat o noapte-ntreagă masca aceea zâmbitoare. Nimeni nu trebuia să afle că sub ea șiroaie de lacrimi îmi scrijeleau fața.
Ne vom auzi luni, dacă se poate ne vom și vedea, ritual vinovat, dar nimic nu-mi va șterge din minte ochii ăia ucigător de disperați… Privirea ei m-a arătat cu degetul în fața mulțimii, m-a pălmuit și m-a tăvălit printre mese în ultimul hal. Ea știe și tace! Tăcerea Ei e cea mai aspră durere care mă putea lovi. Jur.
Sunt dureri pe care nu le poți plânge, nu le poți striga și nu ți le poate șterge nimeni și nimic de pe suflet. Le trăiești, pur și simplu și le suporți greutatea până când se-ngroapă singure-n trecut… Și tăceri care înfig cuțitul până la os și-l răsucesc cu fiecare dorință murdară de care nu reușești să te desprinzi.
De ce nu mă pot opri înainte ca ochii Ei să lovească din nou? Căci nu vor conteni să lovească, fiindcă durerea Ei e sigur, cu mult mai puternică decât a mea…
Guest post by Crys
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Fă ceea ce trebuie!” – Juror #2
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
