El nu-și putea explica senzația. Era o căldură venită de nicăieri, un tremur abia perceptil al buzei, un fior scurt pe diagonala lungă. Era trăirea generată de instict, răbufnirea aceea imposibil de controlat. Era partea aceea ascunsă devenită deodată vizibilă. El devenea atunci deodată vizibil altul, încercând invizibil să redevină el. Se întreba dacă caută în direcția bună și continua să se bâlbâie. Îi tremurau silabele în fața ei. Răspundea sacadat. Politicos sacadat în fața ei. Era atât de ușor să răspundă politicos-sacadat. Așa-i ieșeau cuvintele când îl pleznea senzația. Se întreba când era cu adevărat el și când era cu adevărat altul. Stătea înghețat în fața ei, invocând motivul iernii. Crea conversații comune și comportamente comune și apoi dădea să fugă. Să întoarcă spatele senzației și acelui „el” devenit altul. Acelui altul devenit el. Acelei „ea” venite de nicăieri. Picată ca din cer, fix perpendicular pe calea lui. O privea comun și îngheța. Și atunci devenea deodată stâncă, invocând motivele stâncii. Îi venea să strângă tare, tare de tot și să uite. Să plesnescă tare de tot și să fugă. Să scuture. Să scuture. Să fugă. Invoca apoi motivul iernii și găsea scuza. Va evita pe viitor senzația, invocând vizuina. În vizuină nu putea exista senzație. Era atât de rațional fără senzație. Atâta de plat fără senzație. Atât de sigur fără senzație.
Ea pleca străpunsă de motiv. De brutalitatea prea comunului și răceala „deodată –altul”. Ea plecă răpusă de iraționalul raționalului. El continuă să nu-și explice senzația, adevărul acela nespus care-l durea cel mai tare. Nu-și explică răbufnirea aceea imposibil de controlat și nici stânca aceea imposibil de evitat. Nu-și explică comportamentul stâncii. Va evita pe viitor senzația, invocând vizuina.
Ea trăia străpunsă de vizuină și continua să nu înțeleagă stânca. Raţionalul din spatele ei. Întreba din când în când stânca și stânca tăcea, invocând vizuina. Era un motiv prețios și perfect, adevărata vizuină. Ea trăia străpunsă de vizuină și vroia să treacă dincolo de stâncă. Așa era din fire, să treacă mereu dincolo de oameni. El continua să trăiască stânca, ea continua să vrea să treacă dincolo de el.
Era cald și bine și drept și atât de normal în vizuină. Atât de rațional în vizuină. Ea nu înțelegea raționalul, nu mai voia să înțeleagă raționalul. Trăise de când se știa în mod rațional, acționase de când se știa în mod rațional, calculase rațional, greșise rațional, o luase de la capăt rațional. Ea voia să strângă. Să strângă și să uite. Să nu găsească capătul și să n-o intereseze că nu există capăt.
El nu-și putea explică senzația. Era o căldură venită de nicăieri, un tremur abia perceptibil al buzei, un fior scurt pe diagonala lungă. Era trăirea aceea căreia nu încerca să-i dea un nume. Era numele ei pe care-l încerca trăirea.
Pentru că ea nu vedea decât stânca, ea nu vedea numele. Şi, ca să înțeleagă numai stânca, ea insista doar trăirea. Și stânca se încăpățâna să invoce vizuina și ea continua să vrea stânca și el continua să vrea să uite că există numele.
Și tot așa.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Patru semne că ești afectat de căldură și remediile recomandate
Hapciu! E gripă, viroză sau alergie?
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
