De la un timp încoace renunțase să mai poarte chiloți. Nu pentru că ar fi deranjat-o, nici pentru că ar fi avut vreun fetiș. Nu voia să se simtă sexy, iar asta să se vadă pe dinafară. Demult nu mai voia să fie sexy. Refuza, chiar. O deranjau tot mai tare privirile care îi mușcau din corp. Ah, de unul, măcar unul de ar fi vrut să îi înghită inima. Să i-o smulgă naibii din piept și să o mănânce. Cu poftă! Așa cum făceau cu șoldurile languroase.
Ea nu le voia așa. Tocmai de aceea le ascundea tot mai bine. Nu purta nimic mulat de ani de zile. Își studia până și mersul în oglindă, nu care cumva să mai transpară prin el vreo urmă de cochetărie. Sutien, da. Ăla și-l punea când era imperios necesar. Nu voia să se facă vinovată de vreun gând necunviincios. Ba chiar, ultima salopetă pe care o cumpărase era cu o mărime mai mare. A văzut-o în vitrină și nu i-a rezistat. Iar când a văzut că e mărirmea 42, a jubilat, de-a dreptul. Ea purta 40. Era perfect. Nicio formă nu ar fi străpuns, indecentă și nervoasă, prin materialul larg.
Ea nu mai purta chiloți de la o vreme încoace pentru că pur și simplu nu o mai interesa dinlăuntrul. Dacă ar fi întrebat-o cineva cum se simte, ar fi glumit ca o adevărată matroană, cu un singur raison d’etre în seara petrecerii: să le ofere cele mai selecte plăceri invitaților. Pentru că ea nu pune niciun preț pe cuvintele rostite. Crede doar în rânduri. Și mai ales în spațiile dintre ele. Pentră că știe că doar golul e adevărul. La fel ca și goliciunea de sub hainele ei.
Așa e pe dinlăuntru. Dar pe dinafară e musai să fie frumos. Ca ei să nu ghicească ruina în care se transformase. Nu pentru că se voia admirată. Sub nicio formă. Dar știa că ei au atâta nevoie de frumos. Și dintr-o dorință absurdă, care nici nu știe de ce se născuse, ea se transformase, pe nesimțite, într-un apostol infam al bucuriei. Voia să salveze suflete. Măcar ale altora, dacă pe al ei nu reușise. Și asta după eforturi susținute, de ani întregi de speranță și credință că totul mai poate să fie bine. Poate nu vizualizase îndeajuns. Că așa spuneau toate cărțile acelea de doi bani, pe care le citise. Cât era de ieftină. La ce metode ingrate apelase pentru a se salva…Dar cărțile spuneau că trebuie să vizualizezi. Ei, ce mai tura-vura. Nu reușise și basta. Mare lucru.
Și era obosită. Ca atunci când, după o zi plină de evenimente la care e obligatoriu să faci prezența, altfel nu îți plătești facturile, nu mănânci merdeneaua și nu îți mai cumperi o carte care, crezi tu, îți e absolut necesară pentru exercițiu zilnic de speranță, ajungi sfârșită acasă. Iar acolo te așteaptă copiii. Îi iubești și le-ai da tot. De ar mai fi rămas ceva. Însă pur și simplu aluneci în pat, împotriva voinței tale, printre urlete lor, și adormi. Nu mai poți și basta!
Dar, în ciuda oricăror argumente fizice și metafizice, ea încearcă să salveze suflete necunoscute. Măcar atât să lase în urmă. Din același motiv zâmbește des oamenilor și le spune vorbe bune. Exact în momentul potrivit. Să fie ei și la sute de kilometri distanță. Miroase durerea. Doar se cunosc atât de bine. Are un simț aproape inuman de percepție al durerii. Și atunci, când o adulmecă, trimite un mesaj celui îndepărtat. Parcă așa i se mai domolește și ei frisonul zilelor, știindu-l pe celălalt mântuit temporar. Doar, la naiba! Din momente e făcută viața. Acum e acum. Mai încolo, om vedea. O găsi ea un alt zâmbet ascuns prin cutele salopetei prea largi.
Ajunsese până într-acolo încât se privea în oglindă dimineața și după obișnuitele ”Nu ești bună de nimic. Incapabilo” și cele câteva palme necesare trezirii la realitate, făcea un exercițiu de diminuare a ridurilor de pe frunte. Așa oamenii nu ar fi știut că nici măcar ea nu era fericită. Iar acest exercițiu de bună purtare a ridurilor îl făcea zilnic.
Înțelegeți și voi acum de ce singurul lux pe care îl mai avea era acela de a nu purta chiloți. Dar uneori se ducea la baie și, dându-și seama de goliciunea ei, se rușina. Când se transformase într-o femeie goală? Ce se întâmplase? Și gata! Nu avea timp de gânduri. Trebuia să zâmbească și să fie frumoasă. Adevărat e că, de când ea nu mai putea să se privească în oglindă și să își zâmbească, rata sinuciderilor scăzuse nemaipomenit în țara lor. Ea știa că nu-i o coincidență. Oamenii au nevoie de frumos, speranță și credință că totul va fi bine. Iar ea se erijase într-unul dintre ultmii apostoli. Dar nu dorea ca cineva să știe asta. Sub nicio formă. Ea era timidă și rușinoasă, deși toți spuneau contrariul. Ah, de ce nu făcuse actoria, cum ar fi vrut? La peste 30 de ani încă roșea când i se făcea un compliment. Își apleca privirea și implora în gând: să se termine odată!
În ziua aceea nu s-a auzit niciun urlet. Nici măcar din gura căscată a puținilor trecători, care priveau un fund gol în cădere liberă. Sunetul corpului ei se asemăna cu cel al unui metal ieftin, când a atins pământul: ”Uite, zâmbește. Chiar și așa moartă, zâmbește”. Atât s-a mai auzit în ziua aceea. Niciun urlet. A sunat a gol.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
