Niciodată nu am înţeles de ce o femeie care vrea să te facă praf te aşteaptă în desuuri din alea din mătase şi broderii, ca şi cum visul tău despre ea este să o vezi îngropată într-o grădină, sub un răsad de trandafiri din aţă, negri şi roşii, ornaţi cu steluţe care te înţeapă când le iei în palmă. Dacă finalitatea tot e să o dezgropi din răsad… de ce mai irosim timpul?
Fiţi atenţi la o viziune, nesimţită, dar care ascunde şi vreo două învăţăminte. Intri în casă. Te loveşte un miros de tocană, din aceea cu rântaş, poate şi ceva ceapă prăjită, genul ăla de iz care se amestecă în carnea femeii şi nu mai iese mult timp. Te face, după ce o iei în braţe, să te ştergi pe mâini ca şi cum ai avea sos pe ele. Pe masă e sursa, o oală din aia cu smalţ pictat cu floricele, aşezată pe un fund de lemn. Mai sunt şi farfurii, cu desene verzi pe margini şi o inscripţie palidă pe fund, „Bran 1986”. Îţi iei ochii de la oală şi o vezi.
Ea e într-un capot verde praz, cu nişte margarete ireale imprimate haotic peste tot. E prins cu un cordon, probabil de la un halat de baie roşu, ce a ajuns de mult la ghenă. Are părul încătuşat cu un elastic negru, cu o buburuză din lemn, iar două agrafe cu flori din metal scorojit ţin firele din laterale să nu acopere obrajii. Se întoarce spre tine.
Te apropii de ea şi îi desfaci cordonul. Merge greu, e prins cu două noduri. Reuşeşti şi desfaci capotul. Se desprinde greu, cu scântei de energie statică, de un furou… o adevărată piesă de arhivă. Cupele din dantelă puţin îngălbenită şi restul din mătase scămoşată de atâtea spălări şi totul se termină de vis, cu un tiv, tot din dantela cupelor, tăiat în vălurele. O bretea de la furou cade de pe umăr. E o invitaţie! Dai jos şi cealaltă bretea şi cobori furoul până la jumătate. Apare un sutien care strigă la tine. Nu vorbeşte despre sex, ci despre tocană, dar nu-l asculţi. Continui…
Acum ai nevoie de muzică. Sau de două beri, dar bere nu servim. Îţi trebuie o melodie despre cum unele femei inspiră o dorinţă simplă, clară, constantă, continuă, indiferent de ce ţi-ar oferi sau cât, sau când. Când simţi că dorinţa începe să te obosească şi pe tine, încerci să lucrezi cu imaginaţia, poate scade dorinţa. Titlul e sugestiv, „Încearcă să nu mai fii aşa de drăguţă, iar eu o să încerc să nu mai fiu un prost”. Fiţi serioşi, nu merge nici cu desuuri din 1980, ochii îţi lucesc la fel când o vezi! Dwight Yoakam:
Sutienul e din mătase, pleacă de sub braţ, ţine carnea ca un ham lat, merge până în laterala sânului, de unde începe cupa căptuşită, tare şi moale, ca un sac dublat în care sânul e ascuns fără ca măcar să i se distingă forma. Între cupe e o floricică brodată, cu petale cândva roz, mică, ofilită de detergenţi proşti, se ascunde în cute, ruşinată de cât de meschină e. Cobori mai departe furoul, apare marginea bej, dură ca un cadru de bătrân la azil, a unui portjartier. Din ăla chilot, îmbracă fundul până la pulpe, ca o armură feminină desenată pentru o lume în care centurile de castitate sunt de mult inutile.
Are gheare pe tot diametrul piciorului, ţin strâns nişte ciorapi fini… ca nişte prosopele de faţă. Îi urmăreşti în jos, privirea mergând în paralel cu furoul ce îl dai jos de tot. Ciorapii au călcâiul şi vârful desenate, dar prea mari pentru a se suprapune vreodată originalelor şi s-au aşezat ca şi cum un copil ruşinat se calcă singur pe picior. Te apuci de ghearele portjartierului, le desfaci una câte una şi ciorapii alunecă ca nişte blănuri pe glezne. Ea păşeşte din ei pentru că tu ai altă treabă. Tragi de portjartier. Tragi. Tragi. Tragi. Tragi. Vezi atunci că are o clemă la spate, o desfaci şi cade singur, ca o scândură, dezvăluind chiloţii. Tetra, cândva mândria lucrătoarelor pe schelă. Pleacă de la buric şi îmbrăţişează tot pelvisul ca un os moale, elasticul de la mânecuţe, cu o îmbrăcăminte roz, muşcă din carnea pulpelor. La spate sunt mai lungi ca o fustă modernă, sunt strămoşii pampersului.
Te întorci la sutien. Cauţi încuietoarea de la spate, e cu moşi şi babe. Câte două. Le desfaci şi elasticul de sub mătase decolează în faţă, dar nu cade. Cupele au cadre de sârmă, astea nu se dezbracă, se demontează. Scoţi sutienul şi îl arunci în spate, cade peste masă şi se loveşte de oală cu un zgomot metalic.
Te apuci apoi de chiloţi, tragi de elastic ca şi cum ai jupui un animal. Se înfăşoară ca un covor de dus la bătut, îl cobori ca pe o funie, te prinde de degete, insişti la hopuri şi câştigi în bătălia dintre om şi textilă. Părul… desfaci elasticul, ţi se chirceşte în palmă ca şi cum l-ar durea că l-ai scos. Agrafele, le scoţi cu mişcări dibace. Smulgi doar vreo două fire de păr şi apoi…
EA e la fel de frumoasă ca şi cum ai fi dezgropat-o din răsadul de fineţuri sau cum o visezi când te imaginezi cavalerul oprit între două cruciade în cel mai ascuns ungher al haremului umanităţii.
PS 1 Toate accesoriile descrise au existat cândva, într-o perioadă în care oamenii se iubeau, se doreau şi se inspirau, indiferent de desuuri.
PS 2 Când parcurgi un catalog al istoriei lenjeriei intime te gândeşti dacă dragostea e oarbă sau dorinţa o face să „vadă” prin orice fel de haine.
PS 3 În timpul realizării acestui text nici un bărbat nu a fost maltratat.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
