Așezată pe un scaun, într-o încăpere imensă, am închis ochii. Am tăcut. I-am redeschis și o priveam. I-am spus că mie mi s-a întâmplat ceva și vreau să știu ce. Apoi am tăcut. Mult. Ea mi-a respectat tăcerea. M-a întrebat într-un final de ce am venit. Pentru că aveam nevoie să tac înainte să încep să vorbesc. Să îmi adun cuvintele. Să le găsesc. Să am încredere. Să învăț să am încredere. Și, din nou, am închis ochii.
Era o vreme când mereu închideam ochii și făceam ce îmi cerea. Cu mâna mică, cu degetele subțiri și lungi care refuzau să cuprindă ce la început habar nu aveam ce era. Mă cuibăream undeva aproape de inima mea și îmi imaginam că ceea ce se numește corp nu simte. Îl făceam cumva să nu simtă. Îl rugam să nu simtă. Pentru că era rușinos, pentru că acelei copile micuțe nu îi părea normal. Îl imploram să nu simtă.
Zburam printre amintiri, navigam printre momentele în care mă simțeam protejată și iubită. În timp ce mâna aspră, groasă, rece ca a unui cadavru, cu gropi adânci, albe, din cauza dermatitei de care suferea, cu unghia degetului mic lungă și grețoasă, se plimba pe corpul meu încremenit, blocat, înghețat.
Îmi provoca greață. Atât de multă încât nu o puteam da afară. Totul, absolut totul a fost închis în corpul acela mic, neajutorat. Și înghesuit în adâncurile existenței, în substraturile subconștientului și inconștientului, cum numai un copil speriat și vinovat o putea face. Tot dezgustul, toată frica, oroarea, vinovăția.
Inocența mi-a fost furată de mâna aceea oribilă a unui monstru. Un monstru care mă urmărea și în vise, care mi-a oprit copilăria.
Nopțile se transformaseră în coșmaruri vii. Nu mai reușeam să dorm, pentru că îl așteptam să vină. De fapt, nu îl așteptam, este prea mult spus. Mă pregăteam. Mă pregăteam să îi opun rezistență în șoaptă. Prin gesturi. Să nu o trezesc pe ea. Să nu audă. Pentru că mereu era bolnavă. Și mă ura. Nu mă suporta. Asta a făcut o viață. Pentru că i-aș fi făcut rău. Pentru că el trebuia să fie lângă ea, nu să doarmă separat, nu să doarmă lângă mine. Îi eram rivală fără să vreau. Fără să știe, mă ura. Și eu o uram pe ea. Pentru că ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă.
Nopțile îmi erau albe. Dacă el nu se afla lângă mine, lua forma unor demoni. Se multiplicau, se descompuneau. Mă înnebuneau. Cu unghii, cu coarne, umbre negre și zgomote de tot felul. Demoni înaripați, demoni care se târau și implorau, demoni de toate felurile zburau deasupra-mi, pe lângă mine. Mă dureau ochii și mintea. Iar sufletul sângera. Era greu. Sau nu era. Iar atunci când mintea, corpul și sufletul refuzau să mai opună rezistență și ieșeau din starea de veghe, demonii se mutau în vise și visuri. Și mi le mutilau. Mi le schimonoseau.
Mă maturizasem ciudat. Îmi era milă de el. Pentru că cerșea. Așa mi-a doborât viața. Cerșind, rugându-se, apoi amenințând. Așa mi-a furat copilăria. Prin rugăminți. Așa au fost și bărbații din viața mea. Așa îi iubeam. Cu milă. Îi respingeam, apoi îmi era milă.
Aceasta era iubirea pe care cel care ar fi trebuit să îmi fie aproape mi-a dăruit-o. Mila nesănătoasă. Un om imens cerșea o iubire nesănătoasă, murdară, bolnavă, criminală, unei copile de câțiva ani. Așa m-a ucis. Încetul cu încetul, în fiecare noapte. Apoi, s-a mutat și ziua. Era mai puțin periculos. Când ea era plecată. Iar fetița căreia corpul îi începuse să crească, să se dezvolte, făcea lucruri murdare pentru ca să poată obține două ore de evadare din infern. Două ore în care să se joace alături de copiii vecinilor, de colegii de școală. Deși nu era așa. Nu știa să o facă. Deși își dorea, îi era frică să fie atinsă, îmbrățișată, împinsă. Fetița ale cărei lacrimi mai curgeau încă. Și erau atât de fierbinți!
Închisă într-o colivie, ca o pasăre cu aripi frânte, fără pene, se uită cu deznădejde, cu ochi triști cum suratele ei zboară libere, lin, curat. Se străduia atât cât putea să supraviețuiască. Să învețe să râdă. Să alerge, să se joace. Să nu o doară corpul. Și mintea. Sau sufletul. Să nu plângă din senin, să nu se încrunte. Să aibă prieteni. Să rupă gratiile invizibile.
Guest post by Anonimă
N.red: Am publicat această confesiune care îți face inima să se strângă de durere și ochii să devină mici de furie, pentru a da curaj și altor femei care au trecut prin acest fel teribil de abuz să vorbească despre el. Și să știe că există vindecare, că există viață, chiar fericire, după abuz.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
