E toamnă arămie și senină. E ziua lu‘ tălică, Mițule.
Te–aș fi sunat la prima oră a dimineții. Mi-ai fi răspuns cald, cum știai tălică, „a, e Mițu lu’ mama. Știam eu!” Mi-ai fi lăudat acrostihul cu dedicație și mi-ai fi zis că te-a ‚bușit’ plânsul citindu-l. Mi-ai fi mulțumit cu vocea tremurândă de emoție. Ne-am fi promis că ne-auzim pe-amurgite mai pe-ndelete și-am fi plecat fiecare la treburile ei. În prag de seară te-aș fi sunat din nou. Tălică mi-ai fi povestit de prin sat, de Ticu și Ciuna lui lăptoasă, de ultimele năzdrăvănii ale clanului, de școală și-nvățăcei. Apoi am fi sporovăit câte-n lună și-n stele. Ai fi fost precis istovită după o zi întreagă de trebăluială: căraseși nucile-n pod – câteva găleți bune; apoi mormanul de sfeclă de la colțul casei aproape că-l terminaseși de curățat. Cu dovlecii te vei fi opintit nițel mai mult, că Ticu era la Ciuna-n Deal și n-avusese cine-ți da o mână de-ajutor. Aproape că n-avuseseși răgaz să ți-aduci aminte că ți–a mai trecut o toamnă. Te sunaseră flăcăii lu‘ tălică dragi și toți ai lor. Îți săltase nițel inima de bucurie că nu te-au uitat, apoi plecaseși la ale lu‘ tălică. Fuseseși tot o zdroabă, te băgase-n seară. Mai aveai doar de-nchegat laptele, da‘ pe Ticu îl uitase iar Dumnezeu la taclale pe uliță cu te-miri-cine.
Eu ți-aș fi povestit de mine, de noi, cei venetici. Am fi adăstat la telefon minute bune. Ți-aș mai fi urat sănătate și toamne bogate, iar tălic-ai fi chicotit șugubăț și mi-ai fi mulțumit duios. Ne-am fi promis să ne-auzim din nou în zilele ce vor veni.
Eu nu te mai aud, Mițule. Glasul tău blajin s-a stins în veșnicie. O lumânare-a ars azi departe, departe de mormântul lu‘ tălică. Ți-am aprins-o și-am plâns de dor amar. Apoi am răsfoit albumul cu-aduceri-aminte. Te-am găsit acolo frumoasă, primenită, în fotă și ie, ca la serbările lu‘ tălică. Erai acolo: când dereticai prin odăi, când desenai celule și frunze pe tablă, când te bucurai de calele-n floare din laboratorul de la școală și de grădina din curtea casei noastre. Te-am mai văzut cum de la școală–ai fugit iute-acasă: trebuia să pui tuciul pe pilostrii, să mesteci bine în magiun cu linguroiul de lemn. Mai târziu ți-ai suflecat mânecile și te-ai apucat să faci de-ale gurii pentru-ai casei. S-au întors hămesiți dup-o zi de cules în livadă, au înfulecat pe saturate bucatele-alese și-acum dorm ferice. Tălică încă trebăluiești de zor, e-aproape miezul nopții și încă mai speli de mână. Și mâine o vei lua de la capăt cu roboteala.
Dar mâine nu mai vine. Au rămas doar: un ieri, un atunci, un odată ca niciodată.
Azi, aici, departe de mormântul lu‘ tălică, a ars o lumânare.
E toamnă senină, călduță. Frunzele foșnesc sub tălpi, ceru-i albăstriu. Nodu-i în gât și lacrimile-s gata să spargă din nou zăgazul…
Guest post by Camelia Sighiartău
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
