Pe Irina o cunosc de-o viață, e prietena mea de suflet și cea mai bună confidentă a mea. Știu că ne putem împărtăși orice despre oricine, dar mai ales despre propriile noastre vieți și trăiri.
Ieri m-a invitat la un ceai și o vorbă caldă, după cum îi place să spună. Am găsit-o așteptându-mă la masă, având pe obraji două boabe de rouă. Suspina încet ca o băbuță, iar în mână strângea un șervețel deja umed.
Am privit-o cu mirare și cu compasiune, am îmbrățișat-o și am rugat-o să-mi spună ce i s-a întâmplat…
Cu vocea stinsă, a început să-mi vorbească… dar înainte să înțeleg bine despre ce este vorba, a izbucnit din nou în plâns. A îngăimat ceva de genul: „E prea bun pentru mine!!”
Cum așa? Cine? Despre cine e vorba, Irina? A apărut Făt-Frumos și eu nu știu nimic despre asta?
Irina mi-a zâmbit și a început să-mi povestească. Pe Andrei îl cunoștea de mult… erau colegi de serviciu de câțiva ani, dar nimic în plus. Amândoi trecuseră printr-un divorț dureros, cum sunt, de altfel, toate despărțirile, iar acum erau singuri. Se plăceau, uneori se surprindeau aruncându-și priviri admirative ori zâmbete inocente.
Dar, zilele trecute, Andrei își făcuse curaj și o invitase în oraș… la o cafea, zicea el… că tot îi era dator de mult. Cu ocazia asta, îi mărturisise că o plăcea și își dorea o relație serioasă cu ea. Îi promisese că o va iubi și o va respecta ca pe nimeni alta, că va avea grijă de ea și de băiețelul ei, că va avea răbdare, până când și ea își va deschide sufletul și că îi va fi alături mereu, mereu atâta timp cât ea va dori.
Andrei oferea ceea ce își dorea, de fapt, orice femeie, însă… Irina nu era pregătită să înceapă o relație, cu atât mai puțin cu Andrei!! Promisiunile lui păreau rupte din filme… el chiar părea a fi Făt-Frumos, fiindcă oferea atâta înțelegere și compasiune, atâta dragoste și apreciere, lucruri la care Irina nici nu îndrăznise să viseze.
Idealurile amoroase îi fuseseră spulberate în cei 15 ani de căsnicie, iar acum, când omul acesta bun venea în fața ei cu atâta sinceritate și cu inima deschisă, ea nu era în stare să-l primească, fiindcă îi era tare frică. Atunci am înțeles de ce zicea că e prea bun pentru ea. După o copilărie în care luptase cu ambii părinți alcoolici, în care își dorise cu ardoare să câștige dragostea mamei și atenția tatălui, se căsătorise cu un tip indisponbil emoțional, pe care încercase să-l schimbe ani în șir. Dăruise iubire fără margini, sacrificii peste sacrificii, însă, cu toate astea, divorțul fusese iminent când el își găsise o „parteneră” mai tânără.
Andrei era exact opusul soțului ei, însă Irina nu se simțea atrasă de el. Mai mult decât atât, o speriau aceste promisiuni și vorbele lui alese. Considera că nu le merită, că nu e suficient de bună pentru el și tare îi mai era teamă să nu-l dezamăgească.
Am înțeles prin ce trecea Irina, mai ales că o cunoșteam foarte bine. Andrei chiar era prea bun pentru ea, în viziunea ei, desigur. Ar fi putut fi fericită cu el, însă își refuza acest drept. Practic, îi era frică de fericire! Era o femeie ușor resemnată, stima de sine o pierduse prin trecutul ei tumultuos, iar azi cu greu ar fi îndrăznit să ceară ceva de la cineva. Chiar mi-a spus că nu vrea nimic de la nimeni și că îl va evita pe Andrei de acum încolo.
O dorință amestecată cu durere îi rupea inima în două Irinei. Ca ea, sunt multe dintre noi, femei care nu-și cunosc valoarea, femei care merită sa fie iubite și fericite. Tiparele din copilărie și experiența de viață ne trag însă înapoi și nu vedem cu ochi buni oamenii aceștia încă întregi, sănătoși, care ne-ar putea oferi ceea ce avem nevoie.
Andrei era tot ceea ce Irina avea nevoie. Iar Irina știa asta, însă era greu de acceptat la nivel conștient că și ea merita să fie fericită. A zis că preferă să aștepte, să spere, să-și dorească lângă ea bărbatul acela care o rănise în trecut. Avea credința că el se va schimba într-o zi, că niciun efort nu era prea mare pentru a-l ajuta să devină soțul ideal și că, la timpul potrivit, îi va recâștiga afecțiunea și aprecierea.
Știa că undeva greșește, dar cu toate astea, din nou, se gândea la sentimentele altora și mai puțin la ale ei. Îi era teamă că îl rănise pe Andrei… chiar așa era… îl refuzase înainte ca el să facă vreun pas… gândul ăsta nu-i dădea pace.
Irinei îi era teamă de fericire, îi era teamă să fie iubită și validată ca femeie, îi era teamă să nu dezamăgească și, mai mult decât toate, se temea că ar fi putut fi din nou părăsită, așa cum se mai întâmplase. Se simțea „confortabil” în situația în care era, fiindcă deja scenariul îi era cunoscut. Măcar așa, nu rămânea nicio incertitudine care să îi tulbure aparenta liniște.
Irina e prietena mea, așa ca am încercat să-i spun și punctul meu de vedere, cu blândețe, cu empatie, dând dovadă de multă înțelegere. Pentru o secundă, m-am pus în locul ei și atunci am știut de ce simte frică și frustrare. În niciun caz nu era treaba mea s-o judec, ci mai degrabă să o iubesc și să o accept așa cum e!
Renunțarea la sine nu era soluția cea mai potrivită, însă, cel puțin pentru moment, teama de fericire a fost mai puternică decât dorința de mai bine, decât speranța la o relație de iubire adevărată.
Guest post by Florentina Dumitru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
