Albastre, roșii, în formă de fulgi de nea ori globuri, decorațiunile de Crăciun îi luau ochii, însă Adele n-avea timp de ele. Se grăbea către al doilea job pe care și-l luase doar ca să aibă ocazia să facă și ceea ce îi place, nu doar ce-i aduce bani.
De profesie era stomatolog, însă inima îi dictase întotdeauna să aleagă pictura. Dar cum părinții o convinseseră că e „mai de viitor” medicina, plus că le-ar fi dus numele mai departe în domeniul stomatologiei, renunțase complet la visul de a așterne, în culori, visele sale. Acum, la 35+ de ani, când părinții ei se duseseră către cele veșnice, Adele își permisese să viseze și să aloce, de două-trei ori pe săptămână, câteva ore pictatului.
Nu o făcea pentru bani, căci remunerația era slabă, plus că-și cumpăra singură cele necesare, ci pentru ocazia de a-și lăsa mâna să danseze pe planșă. Era pictor decorator. Uneori picta piese decorative din lemn într-un atelier modest de pe Calea Victoriei, alteori decora camera vreunui copil dintr-o familie nevoiașă, iar, din când în când, susținerea seminare despre arta picturii, suplinindu-și maestrul.
Orișicât, Adele era fericită. Nu era căsătorită, n-avea copii și-și trăia viața mai mereu pe grabă, împărțindu-se între activitatea de la cabinetul de stomatologie moștenit după moartea părinților ei și pictură. Seara asta nu făcea excepție. Trecea prin haosul pietonal de la Unirii pentru a coborî la metrou în speranța că va ajunge la timp pentru a susține seminarul de pictură din atelierul maestrului. Acesta din urmă fusese răpus la pat de o răceală obraznică, rezistentă la orice medicament.
Ușor temătoare vizavi de gândul de a vorbi în fața unei mulțimi, dar și înfrigurată, Adele făcea pași mari și grăbiți, când a alunecat chiar pe scările de la metrou. Un mare noroc a făcut să nu-și rupă ori lezeze serios vreun membru. Dar nimic n-a salvat-o de rușinea de a se aduna, în cel mai caraghios mod, de pe jos. Doar el, un bărbat la vreo 40+, părea chiar îngrijorat de starea ei, întrebând-o cum se simte, dacă acuză vreo durere la piciorul pe care tocmai căzuse, asta în timp ce-i oferea mâna să se ridice.
Dar Adele nu voia decât să-și șteargă rușinea căzăturii din minte și să fugă după metroul care tocmai ajunsese la peron. În plus, era medic, știa și ea dacă și când era cazul să se îngrijoreze. De dinți, dar medic! Așa că n-a schițat decât un zâmbet discret, i-a mulțumit pentru grijă, neașteptând vreun răspuns. De-abia după ce s-au închis ușile la metrou a răsuflat ușurată și și-a luat mintea de la căzătură.
Ajunsă în atelier, Adele și-a dat seama că nu avea cu ea mapa cu cele necesare. Cel mai probabil, o scăpase atunci când căzuse. Ce prostesc se comportase! O femeie la 35+, care a căzut pe gheață, ce fusese așa rușinos? Scăpase de atâtea frici de-a lungul vieții ei, dar cea de a fi privită îndelung încă îi ridica părul de pe spate. Iar acum 15 persoane aveau să se uite la ea, timp de două ore și jumătate, cum se bâlbâie, pierde șirul ideilor și se repetă.
***
Și când se pregătea să-și înceapă discursul, cu scuza clasică gen „câinele mi-a mâncat tema”, apăruse el în tocul ușii. Atât de înalt, încât fusese nevoit să-și aplece capul pentru a încăpea în obscura cameră a acestui apartament vechi de pe Calea Victoriei. Maestrul nu investise în atelierul lui, căci n-avusese niciodată bani de așa ceva. Toți cei care îi călcau pragul plăteau sume modeste în schimbul serviciilor, iar cu acești puțini bani el își cumpăra medicamentele pe care pensia nu le acoperea. „Nimeni nu trăiește din pictură”, îi spunea el, când o auzea pe Adele că voia să renunțe la cabinetul stomatologic care îi ocupa atât de mult timp și o făcea atât de puțin fericită.
Purta cu el mapa ei. Ce ironie a sorții! Bărbatul care încercase s-o ajute să se ridice din căzătura de la metrou se afla acum în fața ei și se pregătea s-o salveze a doua oară în aceeași zi. Își dăduse seama că se purtase prostește, așa că Adele și-a pus fața de femeie serioasă și s-a îndreptat spre el. A deschis gura și, fără să-și dea seama, a mormăit ceva indescifrabil. S-a înroșit instant. Ce-i cu ea de se fâstâcește atât în fața lui? Din fericire, el era un domn și n-a prelungit momentul agoniei întrebând-o ceva. A zâmbit complice, i-a înmânat mapa și s-a prezentat.
– Bună seara! Eu sunt Paul, m-am înscris online pentru acest seminar, sper că e OK. Am vorbit cu maestrul X la telefon și mi-a spus că-l suplinești tu!, i s-a adresat tânărul.
Adele n-a reușit să lege mai mult decât un „mă bucur să te cunosc”, înainte de a-l invita să-și aleagă un loc. Cumva, și-a blocat toate gândurile referitoare la întâlnirea lor, căci voia să se concentreze pe seminar și pe a dovedi că nu e vreo fetișcană care nu știe ce face. Și asta a făcut. Adele a ținut un curs excepțional, iar la urmă a răspuns zecilor de întrebări din partea cursanților. Se simțea atât de mândră!
Așa că odată restabilită încrederea în ea, era hotărâtă să schimbe două vorbe cu străinul vizavi de care se simțea îndatorată. L-a prins fix când se pregătea să iasă din sală și l-a rugat să mai rămână câteva momente. De-abia atunci l-a privit cu atenție. Era brunet, înalt, cu o constituție solidă, pesemne mergea la sală de câteva ori pe săptămână. Deci nu era tocmai un boem care studia pictura pentru a înțelege universul mai bine. Avea niște gene fantastic de curbate, ochi de culoarea cafelei și niște buze cărnoase. Purta o bluză strâmtă, care evidenția numai bine brațele lucrate. Ce să mai, era un exemplar de bărbat perfect, pe care dacă l-ai vedea pe stradă nu i-ai ghici nicicând plăcerile ori dorințele.
Paul îi respectase doleanța și i se alăturase într-un colț ferit al atelierului. Era curios de ce avea să-i spună Adele, dar nu trăda alt simțământ. Adele, în schimb, devenea mai emoționată cu fiecare pas pe care bărbatul îl făcea spre ea. Pe de o parte era faptul că o văzuse vulnerabilă, și nu o dată, ci de două ori, și pe de alta era faptul că nu reușea să-l citească. Avea abilitatea de a comunica diferit cu oamenii pe care îi întâlnea, tocmai pentru că reușea să-și dea seama de anumite trăsături ale lor. Pe el, în schimb, nu-l citea deloc. Nu reușea să vadă mai mult decât voia el să arate. Un bărbat încrezător, stăpân pe sine, un gentleman adevărat, interesat de pictură…? Ce portret e ăsta?
***
Paul îi spărsese, însă, aceste gânduri cu un zâmbet dezarmant de sincer. S-a apropiat și a întrebat-o, cald, ce s-a întâmplat.
– Paul, nu cred că am avut ocazia să-ți mulțumesc cum trebuie pentru că m-ai ajutat, la metrou, să mă ridic. Și apoi că mi-ai adus mapa. Ce să mai, azi, m-ai salvat de două ori!, încercă Adele să încropească două fraze coerente și sincere.
– Prostii! N-aveam cum să nu te ajut. Erai încolăcită pe piciorul meu la metrou. Nu aveam cum să trec de tine., îi replicase, jovial, Paul.
Și frumos, și galant, și amuzant. Iată un bărbat cum rar mai găsești, gândise Adele. Condusă de euforia momentului ori de gândul că se întorcea singură într-un apartament imens din Titan, Adele rosti cuvintele, pe care, probabil, nu le mai rostise niciodată:
– Ce glumeț ești tu… N-ai vrea să bem ceva împreună? Am acasă un vin excelent, roșu, pe care îl păstrez pentru zilele în care cad la metrou și apoi ajung să susțin un seminar fără cele necesare la mine, izbuti Adele să spună dintr-o suflare.
Imediat cum o spusese, o regretase. Cine naiba invită un străin acasă, la un pahar de vin, la prima întâlnire, doar pentru a șterge o amintire jenantă despre ea din mintea altcuiva? Adele simțea cum îi ard tâmplele și cum timpul scurs de când îi lansase invitația îi face creierul să se topească și să se coboare, într-o negură, spre ochi. Era pe punctul leșinului, când el, în cel mai amabil mod, o refuză.
– Sună tentant, zău. Și cred că sunt nebun, dar o să te refuz, îi spuse, scurt, Paul, după care plecase zâmbind discret din fața ei.
Adele mormăi ceva, iar angoasa ei ajunsese la cote maxime. Ce o fi fost în capul ei de îndrăznise să lanseze o asemenea invitație? Acum, seara ei era cu adevărat ruinată. Avea de gând să se înfrupte din vinul ăla excelent până nu-i mai vin astfel de idei excelente. Ea, tocmai ea, care nu mai avusese o relație sănătoasă de mai bine de trei ani, de când se împărțea între cabinet și atelier, se găsise s-o facă pe seducătoarea.
Nici nu-și amintise când se îmbrăcase sexy ultima oară, când se machiase ori când se simțise femeie. Mai mereu îmbrăca ținute safe, la marginea casual-ului cu elegantul. Încălțări joase, neapărat negre, sacouri și pantaloni ori blugi. Nimic provocator, nimic s-o pună în evidență. Făcea cumpărături mai mult online, decât fizic, în magazine. Atât de puțin îi păsa cum arăta ori ce haine purta.
***
Dar toate astea aveau să se schimbe din ziua aia. Refuzul lui o făcuse să-și dea seama că nu s-a mai privit de mult timp cu adevărat în oglindă. O dezarmase atât de tare, încât nu se mai simțea femeie. Așa că a făcut orice altă femeie ar fi făcut în cazul ei. S-a dus să se tundă. Și-a scurtat podoaba capilară într-un bob stilizat, mai scurt la spate și mai lung în față. Și-a schimbat castaniul plictisitor într-un oranj aprins, care-i punea pistruii în evidență. Odată ieșită din salon, simțea cum renaște.
S-a dus direct acasă, și-a aruncat hainele vechi pentru a face loc celor noi, cumpărate chiar cu o zi în urmă, fizic, din magazine. Probase, timp de patru ore, tot ce-i picase în mână. Descoperise că are un fund demențial, inexplicabil de bombat pentru o femeie care nu face sport. Pesemne, toată alergătura dintre cabinetul de stomatologie și atelierul de pictură, din ultimii trei ani, o ținuse în formă. Acum putea purta orice. Sacouri cambrate pentru a-i evidenția talia de viespe, pantaloni de piele să-i pună în evidență fundul bombat, fuste mini, care să-i lase la vedere picioare interminabile și, mai ales, decolteu generos, căci Adele nu era deloc modestă la capitolul ăsta.
La următorul seminar, Adele intrase în atelier ca o felină. Purta fustă de piele, conică, cu o cămașă albă, suficient de transparentă, și perechea perfectă de cizme care să-i completeze ținuta. Nici ea nu se recunoscuse în oglindă când plecase de acasă. Ba, mai mult, își dăduse răgaz să mânuiască tușul într-un cat-eye demn de planșele de pictură. Se simțea de neoprit. Femeie și feminină. De nerefuzat. Și-a ținut cursul cu măiestrie greu de egalat și reușise să se capteze atenția tuturor. Să fi fost transformarea ei fizică ori stăpânirea de sine, cine știe… Cert e că se simțea fără vulnerabilitate chiar și-n fața lui. Iar el stătea neclintit. Cucerit și doborât. Avea ochi doar pentru ea.
La terminarea seminarului, însă, Paul a ieșit primul din clasă. Nici măcar nu se obosise să-i ureze o seară bună. Și deși se simțea bine cu ea și acceptase refuzul lui, Adele a ieșit, la rându-i, grăbită din atelier. L-a ajuns la timp din urmă pentru a-l vedea pe Paul reunit cu superba lui soție și fetița lor, în vârstă de cinci-șase ani. Paul era un bărbat însurat și fericit. Refuzul lui n-avea de-a face cu feminitatea ori frumusețea lui Adele. Ci cu faptul că acasă îl așteptau două femei care-l iubeau.
În cazul lui Adele, însă, fusese apelul de trezire. Realizase că-n goana de a-i face mândri pe părinții ei și îndârjirea de a-și urma propriul drum, Adele omisese să fie fericită. Uitase cum e să fie fericită că există. Și să fie mulțumită cu ea însăși. De faptul că e femeie. Singură și puternică. Suficientă și asumată.
Guest post by Adriana Dinu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
