Suntem două EA. Ca două puncte opuse situate pe aceeași dreaptă, doar că nu împărțim și același plan. Pot să zic că ea este centrul din planul realității, iar eu centrul din planul spiritual. El este dreapta ce ne unește, dar rămânem totodată paralele una de cealaltă.
Ea are, eu aș vrea să am. Posesiunea unei iubiri nu este deplină atunci când obiectul concret nu este prezent. E ca și cum paltonul tău preferat, cu care îți stă de minune și care îți vine perfect, de parcă a fost croit special pentru tine, este așezat în dulapul altcuiva și poți doar să îl probezi pentru câteva momente. Și da, îți este frig fără el.
Ea îl poartă în lume ca pe o podoabă, se mândrește cu dânsul, arată tuturor că e al ei, însă îl pune deoparte acasă, până la următoarea ieșire. Eu îl port în suflet ca pe cea mai de preț comoară, îl port tot timpul acolo și nu îl dau deoparte niciodată. Când e prezent, e cel mai frumos rod al răbdării mele, e cea mai frumoasă transfigurare a lacrimilor și cea mai frumoasă rană a sufletului meu (Odyssey-Rana).
Ea nu a primit în ani ceea ce am primit eu în clipe și totuși are mult mai multe. Are mai multe amintiri. Are mai multe fapte și mai mult timp. Nu mai are, în schimb, inima. Nu mai are miezul colorat. Are albul și negrul, dar are faptul că se va întoarce. Eu am frica, frica de va pleca pentru totdeauna. Am nopțile singură și patul rece.
Dacă Dumnezeu ne crea cu o rațiune corectă, nu ne crea inima. Când nu ai gândit niciodată cu inima, este ușor să pui etichete și să tragi concluzii. Oamenii care au gândit cândva cu inima te înțeleg dintr-o singură privire sau expresie mai stângace când încerci să explici iubirea ta. Doar iubirea rațională își găsește toate cuvintele potrivite. Iubirea care nu cunoaște margini și trece dincolo de toate barierele lumești nu își va găsi niciodată destule cuvinte, niciodată potrivite, tot timpul prea fără de miez pentru intensitatea sa.
©Jennifer Henriksen
Nu-i poți explica unui om căldura soarelui, când el s-a încălzit o viață la lumânare. Sau că Pământul e rotund, când mintea sa este desenată în colțuri. Nu poți să judeci sau să arunci cu pietre într-un lucru pe care nu îl cunoști pe propria piele. E ca și cum ai spune că știi ce simte un bolnav de cancer, dar pe tine nu te-a durut nici măcar o măsea toată viața.
Exact asta e diferența între iubiri. Una e ca o lumânare, un singur suflu o poate stinge, o mișcare bruscă te poate arde și, la un moment dat, se termină ceara. Cealaltă e precum soarele. E mereu acolo, chiar dacă uneori e acoperită de nori groși plini de picături reci de ploaie, e acolo la fel de puternic. Căldura lui nu se diminuează, chiar dacă uneori nu o poți simți la aceeași intensitate din cauza condițiilor nefavorabile.
Ea e lumânare, eu rază de soare. Chiar dacă ea are puterea de a lumina în întuneric, eu am puterea de a aduce întunericul pentru ea.
Și-o-ntrebare: Oare e mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă și lipsită de griji?
Guest post by A.M.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
